Adesea se aude, ca replică la întrebarea, dacă cineva merge la concerte de
muzică clasică, că nu pricepe această muzică. Ce este de înțeles la ea? Ce se
înțelege la o muzică ușoară fără text, sau la muzica de jazz? Nu este nimic de
ințeles! Cu excepția muzicii cu program, asupra căreia revenim la sfârșitul
prelegerii, toate muzicile transmit o stare de spirit: de voioșie, tristețe,
melancolie, veselie, meditație etc.
Această stare este transmisă prin tonalitățile majore (veselie, caracter
festiv) sau minore (tristețe, melancolie etc.). Nu există decât muzică bună și
proastă. Muzica de succes, șlagărele, sunt, de regulă, piese melodioase,
simple, bine armonizate. Le găsim și în muzica cultă, de ex. în bagatela „Für Elise“ de L.v. Beethoven
(la pian: Daniel Blumenthal). Este o piesă scurtă, de fapt, un Rondo, adică o
piesă cu o alternanța a temelor a – b –
a – c – a. Această piesă duce puțin a Clayderman, compusă cu 150 de ani
anterior.
De fapt, multe piese de muzică cultă provin din muzica ușoară, de dans, a
epocii. Suitele baroce ale lui J.S. Bach, de ex., cuprind, ca părți componente
o alemandă (un dans german), o curantă (un dans francez) și o sarabandă (un
dans spaniol).
Menuetul este, de asemenea, un dans, în măsură de ¾, dezvoltat în
secolul al 17-lea. Pe timpul lui Ludovic al XIV-lea a devenit un dans de curte
și de societate. În muzica cultă apare ca o piesă de sine stătătoare sau ca o
parte (de regulă a treia) dintr-o simfonie sau sonată. De ex. Menuetul, partea
a III-a din ultima simfonie a lui Joseph Haydn, „Londoneza” (nr. 104).
Interpretează Royal Philharmonic Orchestra, dirijată de Jane Glover.
Un alt dans, care a pătruns în muzica cultă, este valsul. Acesta s-a dezvoltat din dansul Ländler, spre sfârșitul sec. al 18-lea. Valsul este un fel
de învârtită, dansată de perechi, în măsura de ¾. A fost foarte mult dansat în
secolul al 19-lea (valsul vienez). Tot în secolul al 19-lea a pătruns și în
muzica cultă: instrumentală (Schubert, Chopin etc.) și orchestrală (Weber:
Invitație la vals, Sibelius: Vals trist, Ravel: La valse, părți din Simfonia
fantastică de H. Berlioz, simfonii de Ceaikovski etc.
Frederic Chopin, compozitor polonez (1810 – 1849) a compus numeroase
valsuri pentru pian. Pianistul român Dinu Lipatti (1917-1950) interpetează
valsurile în do diez minor și în sol bemol major.
Muzica, care trebuie înțeleasă (sau urmărită intelectual), este
cea cu program. Aici instrumentele
muzicale (orchestra) sugerează întâmplări, acțiuni, situații etc. De regulă,
aceste piese sunt însoțite de programul propus de compozitor. De ex. Modest
Mussorgski în „Tablourile dintr-o expoziție”, descrie zece tablouri pictate de
pictori vestiți. Cunoscând titlul tablourilor (chiar și fără să le fi văzut) se
poate recunoaște atmosfera degajată de acestea. Sau, în „Simfonia Alpilor” de
R. Strauss, este redată sonor o ascensiune în Alpi, de la apariția primelor
raze de lumină, ascensiunea prin pădure, trecerea peste ghețar, șederea pe vârf,
coborâșul, furtuna cu ploaie etc. Având în față, sau în memorie, acest program,
se poate urmări în muzică fiecare din aceste momente. De altfel, R. Strauss a
scris cele mai reușite lucrări programatice, numite poeme simfonice: O viață de
erou, Don Juan, Don Quijote, Till Eulenspiegel, Moarte și transfigurație, Așa
grăi Zaratustra etc.
În muzica clasică (clasicismul vienez), lucrarea cea mai cunoscută, cu un
program, este Simfonia a VI-a, „Pastorala”, de L.v. Beethoven. Cele 5 părți
poartă următoarele titluri:
1. Trezirea unor sentimente vesele la sosirea la țară
2. Scenă la părâu
3. Petrecerea veselă a sătenilor
4. Furtuna
5. Cântec de păstor. Sentimente vesele și de mulțumire după
furtună
Se redau părțile 3, 4 și
5 în interpretarea Filarmonicii din Berlin, dirijată de Herbert von Karajan.
Eckart Wilfried Schreiber
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu