duminică, 31 mai 2015

Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian (II)

A doua parte a conferinței despre sonatele pentru pian ale lui Ludwig van Beethoven a avut loc miercuri, 6 mai, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie. A prezentat domnul profesor Wilfried Schreiber.
De o intergrală a sonatelor pentru pian de Beethoven se apropie doar pianiștii mari. Ce se înțelege printr-un pianist mare/bun? Se cere o tehnică perfectă și transmiterea de sentimente, stări sufletești sau atmosferă. Diferențele dintre pianiștii mari se concretizează în detaliile de interpretare: tempoul, frazarea, accentuarea anumitor note etc. Există pianiști foarte tehnici, dar care nu transmit nimic. Ei nu ajung niciodată printre muzicienii de renume. Cei cu o tehnică insuficientă pentru sala de concerte pot ajunge, eventual, profesori buni de pian.
Sonatele pentru pian de Beethoven – cu excepția celor simple, ca sonatele op. 49, pun probleme serioase pianiștilor, mai ales prin indicațiile lui Beethoven privind tempoul. În timpul lui Beethoven a fost inventat, în 1816, metronomul de către Johann Nepomuk Mälzel. De atunci Beethoven indică tempoul de interpretare prin MM. (Metronomizare Mälzel). Unele dintre tempourile cerute de Beethoven sunt considerate excesive, dar unii dintre marii pianști le pot susține (de ex. M. Pollini și V. Ashkenazy în prima parte a Sonatei op. 106). Alții le consideră drept orientative, ceea ce totuși nu respectă intenția compozitorului.
Din universul sonatelor beethoveniene vom asculta două sonate, care ies, în mai multe privințe, din schema sonatelor clasice standard cu toate că ambele au câte patru părți.
Sonata nr. 12, op. 26 în la bemol major a fost compusă în anii 1800/1801 și deschide ciclul sonatelor mijlocii, din perioada de maturitate a creațiilor beethoveniene. Este o lucrare care se abate în multe privințe de la schema  sonatelor create anterior. De altfel, este urmată de alte două sonate, op. 27, denumite „quasi una fantasia”, deci cu o concepție mai liberă.
Prima parte, Andante con Variazioni, este singura sonată beethoveniană care debutează cu o temă (proprie) cu variațiuni. Așa începe și cea mai cunoscută sonată a lui Mozart, în la major. După expunerea temei urmează 5 variațiuni – a treia în minor – și o codă.
Partea a doua, Scherzo, Allegro molto, este scurtă, sălbatică, și are o desfășurare clasică: scherzo – trio – scherzo.
Partea a treia este un marș funebru: „Marcia funebre sulla morte d'un eroe”. Față de marșul funebru din Simfonia a treia, „Eroica”, acesta este mai simplu și mai scurt, o muzică eroică, fără accente prea tragice.
Partea a patra este un Allegro scurt, tumultuos, care încheie o sonată, de care ne amintim și când ascultăm Sonata a 2-a a lui Fr. Chopin, în patru părți, tot cu un marș funebru ca partea a treia și un tumultuos și scurt allegro final.
Sonata op. 26 va fi interpretată de Vladimir Ashkenazy.
Marea Sonata „Hammerklavier”op. 106 este, în mod cert, una din cele mai lungi și mai grele sonate scrise vreodată. Este și motivul pentru care se cântă foarte rar în sălile de concert. Este un tur de forță, atât pentru pianist, cât și pentru ascultător. A fost compusă în anii 1817/18, deci în ultimii ani în care Beethoven a mai auzit ceva. J. Kaiser (în: Beethovens 32 Klaviersonaten und ihre Interpreten, Fischer, 1984) scria: „cea mai mare sonată din istoria muzicii”, iar marele pianist Alfred Brendel scria: „După amploare și concepție sonata Hammerklavier depășește cu mult tot ce s-a îndrăznit și s-a reușit în domeniul sonatei”.
Prima parte, Allegro, este într-un tempo foarte susținut dar și cu numeroase încetiniri. Acordurile dificile și salturile uriașe pe claviatură, cântate rapid, constutie o dificultate de netrecut pentru numeroși pianiști, chiar buni. Pianiști remarcabili, ca Pollini sau Ashkenazy, cântă această parte în sub 11 minute.
Partea a doua, Scherzo Assai vivace, este din nou foarte rapidă și dificilă, atât ritmic cât și tehnic. La pianiștii buni durează mai puțin de trei minute.
Partea centrală a lucrării este partea a treia, lentă: Adagio sostenuto – Appassionato e con molto sentimento. Durează între 17 și 20 de minute și prefigurează, melodic sau stilistic, caracteristici ale unor compozitori, care urmau să vină: Schubert, Chopin, Brahms. Primele două sunete în octave grave au fost adăugate de Beethoven, după ce sonata a fost trimisă editurii. Ea introduce o tânguire interiorizată.  La mijlocul părții apare un pasaj straniu, o jeluire, care trece parcă într-o rugăciune. Apoi se reiau temele din expoziție.
Ultima parte, Largo – Allegro risoluto, debutează cu o căutare: căutarea temei fugii finale. Aici găsim o paralelă și o diferență față de Simfonia a 9-a. În simfonie. în debutul ultimei părți, Beethoven caută, de asemenea, o temă corspunzătoare „Odei Bucuriei” (textul aparține lui Fr. Schiller). Citează, pe rând, temele părților 1, 2 și 3, abandonându-le printr-un recitativ „comentariu”. La Sonata op. 106 octavele și acordurile care urmează exprimă căutarea, urmată de o temă, dar care nu a mai apărut în sonată. Este abandonată după câteva măsuri, se trece din nou la căutare, o altă temă, iarăși nouă și o nouă abandonare. Căutarea și abandonarea se mai repetă o dată după care, în urma unei secvențe coborâtoare și a unor triluri, compozitorul parcă cade într-un extaz (în partea sa finală în tempoul Prestissimo), care este continuat cu tema fugii.
Urmează fuga, care este greu accesibilă ascultătorilor, așezându-se în apropierea Marii Fugi op. 133 pentru cvartet de coarde. Beethoven utilizează o serie de tehnici, ca tema în oglindă sau tema în rac, respectiv cântată invers, dinspre sfârșit spre început etc. Dar aceste secvențe sunt cu greu detectabile la o simplă ascultare. Întreaga parte este deosebit de grea din punct de vedere muzical, tehnic, ritmic și se încheie cu patru acorduri, interpretate ca însemnând ”amin – amin”.
Ascultăm sonata în interpretarea pianistului italian Mauricio Pollini. Născut în 1942 la Milano, a studiat la conservatorul din același oraș iar apoi s-a perfecționat cu Arturo Benedetti Michelangeli, considerat de mulți ca fiind, alături de Sviatoslav Richter, cel mai mare pianist din partea a doua a secoului XX.  În 1957 Pollini câstigă premiul al doilea la concursul de la Geneva (primul loc nu s-a acordat), pentru a câștiga apoi, în 1959, concursul Ettore Pozzoli din Seregno și, un an mai târziu, concursul Chopin din Varșovia, succese care l-au confirmat ca un pianist și interpret (mai târziu a devenit și dirijor) de o deosebită valoare.
Deosebit de apreciate sunt interpretările sale ale lucrărilor de Chopin, Beethoven (ultimele cinci sonate) și Schubert. Este considerat drept cel mai tehnic pianist din partea a doua a secoului XX.  De aceea este cel mai în drept să fie ascultat de noi astăzi cu sonata op. 106 de L. v. Beethoven.

Wilfried Schreiber

sâmbătă, 30 mai 2015

Insulele Canare - arhipelagul eternei primăveri

Miercuri, 29 aprilie 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie, s-a desfășurat conferința intitulată ”Insulele Canare - arhipelagul eternei primăveri”. Aceasta face parte dintr-o serie de prezentări a experiențelor trăite de studenți și cadre didactice ale Facultății de Geografie de la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în cadrul programului ERASMUS IP, cu titlul ”Europe's Islands: Development Perspectives”, din care, până acum, s-a mai prezentat arhipelagul insulelor Azore.
Dacă, în cazul precedent, toți studenții participanți au fost în sală, de data aceasta situația a fost exact invers. Din păcate, Claudia Ionescu-Tămaș, singura din grupul de studenți care a fost în Canare și și-a anunțat participarea, a avut unele probleme de sănătate, astfel că în cele din urmă conferința a fost susținută de conf. dr. Raularian Rusu, care i-a însoțit pe studenți acolo în anul 2011, pe o perioadă de două săptămâni. Acesta a făcut și referiri la prima sa ”aventură” în insulele Canare, mai exact doar în Tenerife, care a avut loc în martie 1997, când a urcat (pe jos) și pe conul vulcanic Teide (3718 m) până aproape de vârf, deși și atunci (ca și acum) se putea merge și cu telecabina până la o anumită altitudine.
Programul ERASMUS IP din 2011 a inclus peste 30 de studenți și cadre didactice de la mai multe universități europene, între care cele din Aberdeen, Ljubljana, Innsbruck, Vilnius, Lisabona și, bineînțeles, Cluj-Napoca. Organizatori au fost cadrele didactice și studenții de la Universitatea din Sevilla și Universitatea Insulelor Canare (Geografia având sediul în Las Palmas). Programul a prevăzut o primă săptămână în Tenerife și o doua săptămână pe insula Gran Canaria.


 Prezentarea a urmărit cronologic vizitele efectuate pe cele două insule. În Tenerife cazarea s-a făcut în orașul Puerto de la Cruz. Aplicațiile de teren, cu microbuze, au vizat în special partea centrală și nordică a insulei, cu valea Orotava și caldera centrală (Teide), orașele San Cristobal de la Laguna și Santa Cruz de Tenerife, precum și Parcul Rural Anaga. Principala dezamăgire a fost aceea că nu au fost fonduri pentru a urca cu telecabina pe Teide și nici timp pentru a încerca pe jos, în ziua respectivă făcându-se un traseu ușor pe la marginea calderei.


Pe Gran Canaria s-a mers cu ferry-boat-ul din Santa Cruz de Tenerife până în Las Palmas. Din păcate, deși s-a stat o săptămână pe insulă, acest oraș nu a fost vizitat, cazarea efectuându-se în partea turistică din sud, în Maspalomas. Aplicațiile de teren au fost diferențiate pe grupuri (geografia mediului, geografie socială, geografie rurală, geografie economică). Cea mai spectaculoasă a fost ziua în care s-a făcut un traseu comun în interiorul insulei. Pentru întocmirea rapoartelor, studenții au beneficiat de infrastructura și dotarea tehnică (calculatoare) de la o școală din localitatea El Tablero, în apropiere de Maspalomas.


În afară de partea științifică și didactică, studenții au avut posibilitatea să se și distreze, stațiunea oferind numeroase oportunități în acest sens. Vremea călduroasă de primăvară a permis celor mai îndrăzneți să facă plajă și baie în Oceanul Atlantic.


Domnul profesor Ciprian Corpade, aflat în sală, a adus completări foarte valoroase la materialul prezentat, dânsul fiind un bun cunoscător al arhipelagului. Partea de final, de discuții, a fost foarte instructivă. Concluzia a fost că, în viitor, este posibilă o nouă prezentare despre insulele Canare, cu informații mai diverse și mai complexe, care să includă în mai mare măsură și celelalte insule din arhipelag.

vineri, 1 mai 2015

China - între tradiţional şi modern


În data de 22 aprilie 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul „George Vâlsan” din cadrul Facultăţii de Geografie, a avut loc prelegerea cu tema „China – între tradiţional şi modern”, susţinută de lector dr. Răzvan Bătinaş. În cadrul conferinţei au fost prezentate imagini şi impresii de călătorie, din zona estică a Chinei. Astfel periplul a început cu itinerarul parcurs, urmat de câteva date particulare despre China, cultura şi limba chineză. Punctul central al itinerarului a fost reprezentat de oraşul Shanghai, un amestec de arhitectură, clase sociale, interferenţe culturale şi tendinţe occidentale, suprapuse peste un areal imens, cu un potenţial demografic uriaş. Dincolo de valenţele istorice ale clădirilor ce mărginesc malul drept al râului Huangpu, remanenţe ale dominaţiei coloniale, oraşul modern este dominat de o puzderie de zgârie-nori, ce definesc zona economico-bancară. 


Periplul a continuat prin prezentarea unor oraşe limitrofe marii metropole, respectiv Hangzhou şi Xitang. În cadrul lor au fost prezentate fotografii care redau ariile tradiţionale, de cele mai multe ori, exprimate prin zone tradiţionale, asociate unor canale, lacuri, cursuri de apă. Al doilea mare obiectiv a fost reprezentat de oraşul Zhangjiajie, în vecinătatea căruia se află două arii de interes turistic deosebit reprezentate de parcurile naţionale Pădurea de Piatră – Zhangjiajie National Forest Park, respectiv aria montană Tianmen, două laboratoare geomorfologice, în aer liber, cu valenţe şi puncte de atracţie unice la nivel mondial. Evenimentul a fost urmărit de un număr de circa 25 de persoane, având o durată de aproximativ 2 ore.