Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian (I)

Miercuri, 8 aprilie, în Amfiteatrul de Geografie, de la ora 18, domnul Wilfried Schreiber a prezentat partea a patra din seria de conferințe dedicate muzicii clasice, în general, și lui Ludwig van Beethoven, în particular. Tema de data aceasta a fost ”Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian” (partea 1).

Sonata, ca gen muzical, a apărut deja în perioada renașterii. În secolul al 16-lea  a fost o piesă instrumentală influențată încă de muzica vocală. În secolul următor a revenit soliștilor. Ca număr de părți și desfășurare a fost foarte diferită: de ex. sonata barocă a avut patru părți: lentă, rapidă, lentă și rapidă. Domenico Scarlatti (1685 – 1757) a compus numeroase sonate pentru clavecin (pian), acestea fiind piese scurte într-o singură parte, adesea de o virtuozitate remarcabilă.

Sonata clasică și-a atins apogeul la Viena, în timpul lui J. Haydn, W.A. Mozart și L.v. Beethoven. Schema clasică a sonatei – pentru pian sau pentru alte instrumente, de obicei acomaniate de pian – a fost următoarea: cuprinde patru părți: o parte rapidă, una lentă, un menuet sau scherzo și un finale rapid, adesea un rondo. Sunt însă frecvente cazurile în care una sau chiar două dintre aceste părți lipsesc. La Beethoven, de ex., dintre cele 32 de sonate, doar 12 au 4 părți, iar șase doar două părți.

Prima parte a unei sonate, ca și a simfoniei clasice, are forma de sonată. Prin aceasta înțelegem următoarea schemă (simplificată):  La început  sunt expuse cele două teme, dintre care prima este în tonalitatea de bază a sonatei. Pot apare și teme secundare sau intermediare. După această parte, numită expoziție, urmează tratarea, în care temele sunt prelucrate. În final apare repriza, în care reapar temele expuse la început. La unele sonate prima parte se încheie cu o codă – un fel de concluzie.

Partea a doua este, de regulă, una lentă: un Adagio, Lento, Andante sau Andantino. Această parte poate avea diferite forme: de variațiuni, de lied sau o dezvoltare liberă.

Partea a treia este un Menuet sau, la Beethoven, mai frecvent un Scherzo. Aceste noțiuni au fost explicate într-o expunere anterioară.

Partea a patra, finală, poate avea, de asemenea, diferite forme: frecvent este un rondo, dar apar și variațiuni, o fugă etc., uneori cu o codă.

Cele 32 de sonate pentru pian compuse de  Beethoven între anii 1795 și 1822 reprezintă culmea dezvoltării sonatei pentru pian și constituie un univers muzical de sine stătător. Universul sonatelor pentru pian de Beethoven ocupă un loc central în creația compozitorului (Încă odată doar o comparație cifrică: 32 sonate pentru pian, față de 16 cvartete de coardă, 10 sonate pentru vioară și pian respectiv pian și vioară, 9 simfonii, 7 concerte). Sonatele pentru pian însumează aproximativ 10,5 ore de muzică, aproximativ dublu față de celelalte genuri/cicluri muzicale abordate. Sonatele sunt mai dificil de executat și adesea mai ample față de cele ale predecesorilor. Printre ele se află compoziții atât de diferite ca cele două sonate facile op. 49 pe de o parte, și sonate atât de dificile ca Marea sonată pentru pian op. 106. Cine cunoaște toate sonatele admiră varietatea de conținut și formă, exploziile temperamentale, dar și stările elegice, liniștite, introvertite. Beethoven prezintă numeroase noutăți. Mai ales la ultimele sonate numărul părților nu este clar determinat, apare fuga cu polifonia ei etc. Mai multe sonate debutează cu partea lentă sau cu un menuet, au loc inversiuni între partea lentă și scherzo. La una dintre sonate apare atât un menuet cât și un scherzo. Spre sfârșitul vieții Beethoven se desprinde din ce în ce mai mult de regulile stricte ale timpului.

Dacă la simfoniile beethoveniene pot fi identificate ușor cele trei etape de creație (de tinerețe nr. 1-2, de maturitate nr. 3-8, de bătrânețe a 9-a), la sonatele pentru pian ele se pot diferenția mai greu, poate că și pentru faptul că numărul de opus nu arată în mod cert și perioada de creație. Astfel, cele două sonate ușoare, op. 49, au fost compuse cu mare probabilitate înaintea primelor sonate „mari”, op. 2, deci la începutul anilor 1790, iar după numărul de opus ar trebui încadrate la sonatele din perioada de maturitate.

Evident, nu toate sonate au aceeași „priză” la public. Multe dintre cele mai des cântate au primit denumiri, date de Beethoven (de ex. Pathetique, Les Adieux), de editori (Sonata pastorală, Appassionata) sau date de contemporani (Sonata lunii, Furtuna), sau după numele celui căruia a fost dedicată (Waldstein). Sonata „Les Adieux” are chiar o desfășurare programatică: partea I-a - „Despărțirea”, Adagio-Allegro; partea a II-a – „Absența” – Andante espressivo; partea a III-a – „Revederea”- Vivacissimamente – titluri date de Beethoven însuși.

Numeroși mari pianiști au cântat sau au înregistrat toate sonatele beethoveniene (W. Backhaus, A. Schnabel, Cl. Aarau, D. Barenboim, V. Ashkenazy, A. Brendel, Fr. Gulda, W. Kempff etc.). La Cluj au fost patru încercări de interpretare integrală, dar numai Gh. Halmoș a reușit să prezinte, în 8 concerte, toate cele 32 de sonate pentru pian.

În continuare ascultăm câteva din aceste lucrări în interpretarea pianistului Vladimir Ashkenazy. Semantic, „așchenazi” desemnează pe evreii din Europa Centrală, de Nord și de Est.  Este astăzi un nume destul de răspândit și arată originea persoanei.

Vladimir Ashkenazy s-a născut în 1937 în orașul Gorki (astăzi Nizhny Novgorod). Tatăl lui a fost evreu, pianist și compozitor, mama rusoaică. A început studiul pianului la vârsta de 6 ani, mai întâi la Școala de muzică din orsașul natal, apoi, de la 8 ani, la Conservatorul din Moscova, unde a studiat cu Lev Oborin și Boris Zemliansky. S-a lansat în lumea interpreților de vârf, câștigând în 1955 premiul II la Concursul Chopin din Varșovia, un an mai târziu premiul I la Concursul Queen Elisabeth din Brussels, iar în 1962 premiul I la Concursul Ceaikovski. În 1963 părăsește URSS-ul, iar în 1968 s-a mutat în Islanda, iar zece ani mai târziu în Elveția.

Ashkenazy a făcut numeroase imprimări, printre care amintim doar înregistrările integrale: Clavecinul bine temperat de J.S. Bach, sonatele de Beethoven și Skriabin, opera pianistică completă a lui Rachmaninov, Chopin și Schumann.

Sonatele beethoveniene debutează cu Sonata op. 2 nr. 1 în fa minor, numită și „mica” sonată în fa minor, ținând seama că „marea” sonată în fa minor este op. 57, „Appassionata”. Nu este prima lucrare pentru pian, pentru că Beethoven compunea încă înainte de anul 1790. Dar primul opus, op.1, cele trei trioruri cu pian, au fost primele lucrări considerate de el ca suficient de mature, ca să primească un opus.

La Viena apar sonatele op. 2, tot trei la număr, în anul 1795. Beethoven avea atunci 25 de ani, iar sonatele sale dovedeau deja un stil propriu, multă originalitate, dar și influențe ale înaintașilor. În acest sens prima sonată, op. 2 nr. 1,  „mică” în fa minor este un exemplu elocvent. Sonata este cea mai apropiată sonatelor lui Haydn și Mozart, fiind cea mai scurtă dintre cele trei incluse în op. 2, păstrând cele patru părți tradiționale, în ordinea tradițională: repede (Allegro), lent (Adagio), menuet (Menuetto. Allegretto) – deja la sonata op. 2 nr. 2 acesta este înlocuit de un scherzo – și repede (Prestissimo). Ca stil componistic include elemente ale Școlii de la Mannheim, ale clasicilor vienezi Haydn și Mozart, păstrând chiar și unele elemente ale barocului. Totuși, sonata este dificilă și demonstrează deja măiestria lui Beethoven în ceea ce privește compozițiile pentru pian.

Sonata nr. 23, op. 57, în fa minor ”Appassionata” este una dintre cele mai cunoscute lucrări pentru pian din toate timpurile. A fost compusă doar zece ani după prima sonată (1804/05) – dar evoluția parcursă în acest timp a fost uluitoare. Beethoven considera că această sonată era cea mai mare/importantă dintre cele compuse până atunci. A fost și sonata preferată a lui Lenin, probabil pentru că degajă un spirit agitat, chiar revoluționar atât în prima cât și în ultima sa parte.

Sonata are doar trei părți: debutează cu un Allegro assai, continuă cu un Andante con moto – de fapt o temă cu variațiuni – și se încheie cu un Allegro ma non troppo, care trece la sfârșit spre un Presto.

Prima parte se caracterizează prin explozii temperamentale deosebit de impresionante.

La partea a doua, după expunerea temei, variațiunile devin aparent din ce în ce mai rapide, cu toate că Beethoven menține același tempo. Acest lucru se realizează prin scurtarea valorilor sunetelor ce acompaniază melodia. Se trece de la pătrimi la optimi și apoi la șaisprezecimi și treizecișidoimi. O abordare asemănătoare o are Beethoven și în primele variațiuni din ultima sonată, op. 111.

Partea a treia se caracterizează printr-o agitație permanentă, iar spre sfârșit și printr-o accelerație a tempoului.

Ultima sonată pentru pian, op. 111 în do minor, a fost compusă în anii 1821/22, deci când Beethoven a fost deja complet surd. Cu ea se încheie un ciclu, considerat de mulți ca un „teritoriu sacru” al muzicii, a celor cinci ultime sonate, toate cu un număr de opus peste 100 (op. 101, 106, 109, 110 și 111). Ca la toate celelalte din acest ultim ciclu, Beethoven introduce numeroase noutăți și dă dovadă de libertăți componistice nebănuite până atunci.

Ultima sonată nr. 32, op. 111 este vestită și pentru faptul că a fost analizată, pe zeci de pagini, în romanul lui Thomas Mann „Dr. Faustus”. Ea pune, de la început, problema, din câte părți este constituită. Unii muzicieni consideră că ar avea trei părți: un Maestoso, care trece nemijlocit într-un Allegro con brio ed appassionato și apoi Arietta, Adagio molto semplice e cantabile, de fapt o temă cu variațiuni. Mai logică este concepția că sonata are doar două părți, Maestoso fiind doar o introducere de câteva măsuri a Allegro-ului, care urmează. În cadrul variațiunilor Ariettei se pot identifica grupuri de câte trei variațiuni. Către final ele sunt însă mai greu de identificat, trilurile, care trebuie cântate în același timp cu melodia și alte acompaniamente, sunt deosebit de greu de executat. Sonata este o piatră de încercare pentru orice pianist de valoare. Analiștii au căzut de acord, că după această parte lentă ar fi fost imposibil chiar și pentru Beethoven de a mai adăuga ceva, eventual o parte rapidă, la această ultimă sonată pentru pian.

 

Eckart Wilfried Schreiber

Insulele Azore, un arhipelag "pierdut" în mijlocul Oceanului Atlantic

Miercuri, 1 aprilie 2015, între orele 18 și 20, Valentina Scripcă, Flaviu Meseșan și Raularian Rusu, asistați și de Imola Andorkó, au prezentat în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” experiența lor din anul 2012 în insulele Azore, mai exact în insula Sao Miguel, în cadrul programului ERAMUS IP ”Europe Islands: Development Perspectives”, gestionat de Universitatea din Sevilla, în care Universitatea ”Babeș-Bolyai” a fost partener de nădejde.

Cu un amfiteatru aproape plin, emoțiile prezentatorilor au fost destul de mari. Raularian Rusu a prezentat contextul general al desfășurării acestui program, în calitate de cadru didactic și co-organizator al evenimentului de atunci, alături de alte cadre didactice de la universitățile din Ljubljana, Innsbruck, Vilnius, Aberdeen, sub coordonarea doamnei profesoare Ana Firmino de la Universidade Nova de Lisboa (Portugalia) și a domnului profesor Pablo Fraile de la Universidad de Sevilla (Spania).

A luat apoi cuvântul Flaviu Meseșan, student care fusese inclus în grupul de mediu (”environmental group”). Prezentarea sa a fost foarte interesantă și s-a axat pe principalele elemente legate de localizarea arhipelagului, geneza sa, insulele care-l compun, pentru a se referi mai detaliat la elementele fizico-geografice și environmentale deosebite de pe insula Sao Miguel, unde a stat aproape două săptămâni în prima jumătate a lunii iulie 2012 și unde și-ar dori să revină și chiar să se stabilească, dacă ar fi posibil. Numeroasele imagini (fotografii personale, în mare majoritate) au convins și audiența de interesul pe care l-ar putea trezi insulele Azore, în special iubitorilor naturii.

Valentina Scripcă, care făcuse parte din grupul de ”geografia populației”, și-a completat colegul cu informații privind principalele caracteristici geodemografice ale arhipelagului, de la descoperirea acestuia (încă dezbătută) și până în prezent. Un accent deosebit s-a pus pe emigrație și pe relațiile care s-au stabilit cu principalele țări de destinație, precum SUA, Canada, Brazilia, Bermuda, Bahamas.

La informațiile cu caracter științific s-au adăugat și numeroase informații cu caracter practic, despre insulele Azore, despre insula Sao Miguel în particular și despre orașul principal, Ponta Delgada. Grupul clujean din Azore a fost prezent ”in corpore” în amfiteatru, în sală fiind și Imola Andorkó, care a făcut parte din grupul de ”geografie rurală” și a rememorat cu bucurie momentele deosebite petrecute acolo. Fără falsă modestie, în comparație cu alți peste 30 de studenți de la universitățile amintite, studenții români s-au remarcat în mod deosebit prin conștiinciozitate, seriozitate, munca depusă în grupuri pentru elaborarea, realizarea și finalizarea proiectelor și rapoartelor, ceea ce a atras și laudele cadrelor didactice de la universitățile partenere (ceea ce, de altfel, se întâmplase și în anii anteriori).

Este cu adevărat păcat că acest program s-a oprit în acel an, 2012. În săptămânile și lunile următoare intenționăm să prezentăm și celelalte evenimente desfășurate în același cadru, respectiv, în ordine inversă cronologic, programele Erasmus IP desfășurate în insulele Canare 2011, Cipru 2010, România-Ungaria 2009 și Lituania-Polonia 2008.