Miercuri, 8 aprilie, în Amfiteatrul de Geografie, de la ora 18, domnul Wilfried Schreiber a prezentat partea a patra din seria de conferințe dedicate muzicii clasice, în general, și lui Ludwig van Beethoven, în particular. Tema de data aceasta a fost ”Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian” (partea 1).
Sonata, ca gen muzical, a apărut deja în perioada renașterii.
În secolul al 16-lea a fost o piesă
instrumentală influențată încă de muzica vocală. În secolul următor a revenit
soliștilor. Ca număr de părți și desfășurare a fost foarte diferită: de ex.
sonata barocă a avut patru părți: lentă, rapidă, lentă și rapidă. Domenico
Scarlatti (1685 – 1757) a compus numeroase sonate pentru clavecin (pian),
acestea fiind piese scurte într-o singură parte, adesea de o virtuozitate
remarcabilă.
Sonata clasică și-a atins
apogeul la Viena, în timpul lui J. Haydn, W.A. Mozart și L.v. Beethoven. Schema
clasică a sonatei – pentru pian sau pentru alte instrumente, de obicei
acomaniate de pian – a fost următoarea: cuprinde patru părți: o parte rapidă, una
lentă, un menuet sau scherzo și un finale rapid, adesea un rondo. Sunt însă
frecvente cazurile în care una sau chiar două dintre aceste părți lipsesc. La
Beethoven, de ex., dintre cele 32 de sonate, doar 12 au 4 părți, iar șase doar
două părți.
Prima parte a unei sonate,
ca și a simfoniei clasice, are forma de sonată. Prin aceasta înțelegem
următoarea schemă (simplificată): La
început sunt expuse cele două teme,
dintre care prima este în tonalitatea de bază a sonatei. Pot apare și teme secundare
sau intermediare. După această parte, numită expoziție, urmează tratarea,
în care temele sunt prelucrate. În final apare repriza, în care reapar temele expuse la început. La unele sonate
prima parte se încheie cu o codă – un
fel de concluzie.
Partea a doua este, de
regulă, una lentă: un Adagio, Lento, Andante sau Andantino. Această parte poate
avea diferite forme: de variațiuni, de lied sau o dezvoltare liberă.
Partea a treia este un
Menuet sau, la Beethoven, mai frecvent un Scherzo. Aceste noțiuni au fost explicate
într-o expunere anterioară.
Partea a patra, finală,
poate avea, de asemenea, diferite forme: frecvent este un rondo, dar apar și variațiuni,
o fugă etc., uneori cu o codă.
Cele 32 de sonate pentru pian compuse de Beethoven între anii 1795 și 1822 reprezintă
culmea dezvoltării sonatei pentru pian și constituie un univers muzical de sine
stătător. Universul sonatelor pentru pian de Beethoven ocupă un loc central în
creația compozitorului (Încă odată doar o comparație cifrică: 32 sonate pentru
pian, față de 16 cvartete de coardă, 10 sonate pentru vioară și pian respectiv
pian și vioară, 9 simfonii, 7 concerte). Sonatele pentru pian însumează
aproximativ 10,5 ore de muzică, aproximativ dublu față de celelalte
genuri/cicluri muzicale abordate. Sonatele sunt mai dificil de executat și
adesea mai ample față de cele ale predecesorilor. Printre ele se află compoziții
atât de diferite ca cele două sonate facile op. 49 pe de o parte, și sonate
atât de dificile ca Marea sonată pentru pian op. 106. Cine cunoaște toate sonatele
admiră varietatea de conținut și formă, exploziile temperamentale, dar și
stările elegice, liniștite, introvertite. Beethoven prezintă numeroase noutăți.
Mai ales la ultimele sonate numărul părților nu este clar determinat, apare
fuga cu polifonia ei etc. Mai multe sonate debutează cu partea lentă sau cu un
menuet, au loc inversiuni între partea lentă și scherzo. La una dintre sonate apare
atât un menuet cât și un scherzo. Spre sfârșitul vieții Beethoven se desprinde
din ce în ce mai mult de regulile stricte ale timpului.
Dacă la simfoniile
beethoveniene pot fi identificate ușor cele trei etape de creație (de tinerețe
nr. 1-2, de maturitate nr. 3-8, de bătrânețe a 9-a), la sonatele pentru pian
ele se pot diferenția mai greu, poate că și pentru faptul că numărul de opus nu
arată în mod cert și perioada de creație. Astfel, cele două sonate ușoare, op.
49, au fost compuse cu mare probabilitate înaintea primelor sonate „mari”, op.
2, deci la începutul anilor 1790, iar după numărul de opus ar trebui încadrate
la sonatele din perioada de maturitate.
Evident, nu toate sonate
au aceeași „priză” la public. Multe dintre cele mai des cântate au primit
denumiri, date de Beethoven (de ex. Pathetique, Les Adieux), de editori (Sonata
pastorală, Appassionata) sau date de contemporani (Sonata lunii, Furtuna), sau
după numele celui căruia a fost dedicată (Waldstein). Sonata „Les Adieux” are
chiar o desfășurare programatică: partea I-a - „Despărțirea”, Adagio-Allegro;
partea a II-a – „Absența” – Andante espressivo; partea a III-a – „Revederea”-
Vivacissimamente – titluri date de Beethoven însuși.
Numeroși mari pianiști au
cântat sau au înregistrat toate sonatele beethoveniene (W. Backhaus, A.
Schnabel, Cl. Aarau, D. Barenboim, V. Ashkenazy, A. Brendel, Fr. Gulda, W.
Kempff etc.). La Cluj au fost patru încercări de interpretare integrală, dar
numai Gh. Halmoș a reușit să prezinte, în 8 concerte, toate cele 32 de sonate
pentru pian.
În continuare ascultăm
câteva din aceste lucrări în interpretarea pianistului Vladimir Ashkenazy. Semantic, „așchenazi” desemnează pe evreii din
Europa Centrală, de Nord și de Est. Este
astăzi un nume destul de răspândit și arată originea persoanei.
Vladimir Ashkenazy s-a născut în 1937 în orașul Gorki
(astăzi Nizhny Novgorod). Tatăl lui a fost evreu, pianist și compozitor, mama
rusoaică. A început studiul pianului la vârsta de 6 ani, mai întâi la Școala de
muzică din orsașul natal, apoi, de la 8 ani, la Conservatorul din Moscova, unde
a studiat cu Lev Oborin și Boris Zemliansky. S-a lansat în lumea interpreților de
vârf, câștigând în 1955 premiul II la Concursul Chopin din Varșovia, un an mai
târziu premiul I la Concursul Queen Elisabeth din Brussels, iar în 1962 premiul
I la Concursul Ceaikovski. În 1963 părăsește URSS-ul, iar în 1968 s-a mutat în
Islanda, iar zece ani mai târziu în Elveția.
Ashkenazy a făcut numeroase imprimări, printre care
amintim doar înregistrările integrale: Clavecinul bine temperat de J.S. Bach,
sonatele de Beethoven și Skriabin, opera pianistică completă a lui Rachmaninov,
Chopin și Schumann.
Sonatele beethoveniene debutează cu Sonata op. 2 nr. 1 în
fa minor, numită și „mica” sonată în fa minor, ținând seama că „marea” sonată în
fa minor este op. 57, „Appassionata”. Nu este prima lucrare pentru pian, pentru
că Beethoven compunea încă înainte de anul 1790. Dar primul opus, op.1, cele
trei trioruri cu pian, au fost primele lucrări considerate de el ca suficient
de mature, ca să primească un opus.
La Viena apar sonatele op. 2, tot trei la număr, în anul
1795. Beethoven avea atunci 25 de ani, iar sonatele sale dovedeau deja un stil
propriu, multă originalitate, dar și influențe ale înaintașilor. În acest sens prima sonată, op. 2 nr. 1, „mică” în fa minor este un exemplu elocvent. Sonata
este cea mai apropiată sonatelor lui Haydn și Mozart, fiind cea mai scurtă
dintre cele trei incluse în op. 2, păstrând cele patru părți tradiționale, în
ordinea tradițională: repede (Allegro), lent (Adagio), menuet (Menuetto.
Allegretto) – deja la sonata op. 2 nr. 2 acesta este înlocuit de un scherzo –
și repede (Prestissimo). Ca stil componistic include elemente ale Școlii de la
Mannheim, ale clasicilor vienezi Haydn și Mozart, păstrând chiar și unele elemente
ale barocului. Totuși, sonata este dificilă și demonstrează deja măiestria lui
Beethoven în ceea ce privește compozițiile pentru pian.
Sonata
nr. 23, op. 57, în fa minor ”Appassionata” este una dintre cele mai cunoscute lucrări pentru pian
din toate timpurile. A fost compusă doar zece ani după prima sonată (1804/05) –
dar evoluția parcursă în acest timp a fost uluitoare. Beethoven considera că
această sonată era cea mai mare/importantă dintre cele compuse până atunci. A
fost și sonata preferată a lui Lenin, probabil pentru că degajă un spirit agitat,
chiar revoluționar atât în prima cât și în ultima sa parte.
Sonata are doar trei părți: debutează cu un Allegro
assai, continuă cu un Andante con moto – de fapt o temă cu variațiuni – și se
încheie cu un Allegro ma non troppo, care trece la sfârșit spre un Presto.
Prima parte se caracterizează prin explozii temperamentale
deosebit de impresionante.
La partea a doua, după expunerea temei, variațiunile
devin aparent din ce în ce mai rapide, cu toate că Beethoven menține același
tempo. Acest lucru se realizează prin scurtarea valorilor sunetelor ce
acompaniază melodia. Se trece de la pătrimi la optimi și apoi la șaisprezecimi
și treizecișidoimi. O abordare asemănătoare o are Beethoven și în primele
variațiuni din ultima sonată, op. 111.
Partea a treia se caracterizează printr-o agitație
permanentă, iar spre sfârșit și printr-o accelerație a tempoului.
Ultima sonată pentru pian, op. 111 în do minor, a fost compusă în anii 1821/22, deci
când Beethoven a fost deja complet surd. Cu ea se încheie un ciclu, considerat
de mulți ca un „teritoriu sacru” al muzicii, a celor cinci ultime sonate, toate
cu un număr de opus peste 100 (op. 101, 106, 109, 110 și 111). Ca la toate
celelalte din acest ultim ciclu, Beethoven introduce numeroase noutăți și dă
dovadă de libertăți componistice nebănuite până atunci.
Ultima sonată nr. 32, op. 111 este vestită și pentru
faptul că a fost analizată, pe zeci de pagini, în romanul lui Thomas Mann „Dr.
Faustus”. Ea pune, de la început, problema, din câte părți este constituită.
Unii muzicieni consideră că ar avea trei părți: un Maestoso, care trece
nemijlocit într-un Allegro con brio ed appassionato și apoi Arietta, Adagio
molto semplice e cantabile, de fapt o temă cu variațiuni. Mai logică este
concepția că sonata are doar două părți, Maestoso fiind doar o introducere de
câteva măsuri a Allegro-ului, care urmează. În cadrul variațiunilor Ariettei se
pot identifica grupuri de câte trei variațiuni. Către final ele sunt însă mai
greu de identificat, trilurile, care trebuie cântate în același timp cu melodia
și alte acompaniamente, sunt deosebit de greu de executat. Sonata este o piatră
de încercare pentru orice pianist de valoare. Analiștii au căzut de acord, că
după această parte lentă ar fi fost imposibil chiar și pentru Beethoven de a
mai adăuga ceva, eventual o parte rapidă, la această
ultimă sonată pentru pian.
Eckart Wilfried Schreiber
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu