Vă place Brahms? (partea a II-a)

Joi, 18 mai 2016, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan”, domnul conferențiar Wilfried Schreiber a susținut partea a doua a prezentării despre Johannes Brahms, cu audiție muzicală susținută pe CD și DVD.

Înainte de a compune cele patru simfonii, Brahms a compus numeroase alte lucrări simfonice sau chiar vocal-simfonice. Printre aceste se află primele două lucrări, care s-u audiat cu această ocazie.

Variațiunile pe o temă de J. Haydn op. 56 a, au fost compuse în anul 1873. Această lucrare poartă deja elementele stilistice caracteristice lui Brahms, adică trebuie considerată ca fiind o lucrare de maturitate. Pornind de la o temă a lui Joseph Haydn, „împrumutată” dintr-o serenadă pentru suflători, Brahms a compus opt variațiuni, diferite ca tonalitate, măsură, tempou etc.

Ascultăm Variațiunile în interpretarea Orchestrei Filarmonice din Viena, dirijată de Leonard Bernstein. Pe marele dirijor l-am prezentat deja data trecută. 

Urmează două fragmente – părțile a 4-a și a 5-a din ”Un Recviem German”, op. 45, compus în perioada 1861-1868 și cântat în prima audiție la domul din Bremen în 1868. Nu este un recviem în sens clasic, adică nu respectă părțile componente ale unei slujbe catolice, ca de ex. recviemurile lui Mozart, Verdi etc. Se bazează pe texte în limba germană, extrase din Biblie, texte alese de către Brahms însuși. Pe de altă parte, Brahms renunță la cvartetul de soliști vocali, lucrarea, inițial în 6 părți,  fiind concepută pentri cor, bariton și orchestră. Evenimentul care l-a inspirat a fost moartea marelui compozitor și prieten Robert Schumann. După moartea mamei sale, Brahms mai introduce o parte, a 5-a, pentru sopran solo, cor și orchestră, astfel că în varianta finală este nevoie de doi soliști vocali, lucrarea având 7 părți și o durată de 1 oră și 20 – 30 minute. 

Ascultăm părțile 4 și 5, cele mai lirice, din această lucrare. Interpretează Orchestra Filarmonică din München, corul Bach din același oraș, solistă fiind Arleen Auger. Dirijează Sergiu Celibidache. Vestitul dirijor (și compozitor) român s-a născut în 1912 la Roman. Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial îl prinde la Berlin, ca dirijor la vestita Filarmonica din Berlin, dirijorul principal fiind Wilhelm Furtwängler. Acesta din urmă primind interdicție de a mai dirija în Germania, orchestra a fost preluată temporar de Celibidache, până la instalarea lui Herbert von Karajan.  Apoi Celibidache a dirijat orchestrele radio din Stuttgart și Stockholm, ultima parte a vieții – a murit în 1996 în Franța – petrecând-o în fruntea Orchestrei Filarmonice din München, unul dintre cele mai renumite ansambluri din Germania. Cu toate că a fost împotriva „conservelor muzicale”, adică a înregistrărilor, există multe concerte și chiar repetiții înregistrate și filmate. O caracteristică a interpretărilor sale au fost tempourile foarte rare, ieșind în evidență mai cu seamă la simfoniile de A. Bruckner. 

Dintre cele patru concerte instrumentale, compuse de Brahms, ascultăm vestitul Concert pentru vioară și orchestră în re major, op. 77, compus în anul 1877 și cântat pentru prima dată la 1 ianuarie 1878. Acel concert a fost dirijat de Brahms, solistul fiind vestitul violonist Joseph Joachim, un prieten apropiat a lui Brahms, care l-a și sfătuit în timpul compunerii concertului. Unii dintre critici au considerat că acest concert nu este scris pentru vioară, ci „împotriva viorii”, din cauza dificulăților tehnice și a stiului brahmsian. Astăzi este unul dintre cele mai apreciate și des cântate concerte. 

Concertul are o structură clasică, în trei părți. Prima parte, un Allegro non troppo, este cea mai lungă și cuprinde o cadență – adică o parte, în care solistul cântă o improvizație proprie sau a unui alt violonist (se cântă des cadența lui G. Enescu) pe temele părții. Partea a doua (Adagio) începe printr-o temă foarte cantabilă, expusă de oboi, abia pe urmă ea este preluată și dezvoltată de vioară. Partea a treia (Allegro giocoso, man non troppo vivace) prezintă certe influențe ale muzicii maghiare. 

Concertul va fi interpretat de către Gidon Kremer, Orchestra Filarmonică din Viena, dirijată de Leonard Bernstein. G. Kremer s-a născut la Riga (Letonia) în 1947. A studiat vioara mai întâi la Riga, apoi la Moscova, printre alții cu renumitul David Oistrah. În 1969 câștigă premiul I la Concursul Paganini din Genova, un an mai târziu proba de vioară la concursul Ceaikovski din Moscova. Cu cele două premii I se lansează ca o mare promisiune. În 1980 părăsește definitiv Uniunea Sovietică. Concertează cu mari orchestre și mari dirijori. În anii '70 a concertat și la Cluj, în cadrul unui recital pentru două viori (fără acompaniament, împreună cu soția lui). În 1997 înființează Kremerata Baltica, o orchestră de coarde alcătuită din tineri muzicieni.

Wilfried Eckart Schreiber

Galápagos Islands, the land of the giant tortoises / Insulele Galápagos, tărâmul ţestoaselor uriaşe

O nouă premieră în cadrul conferinţelor organizate de AMEFA s-a înregistrat joi, 21 aprilie 2016, când, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie "George Vâlsan", am asistat la prima prezentare făcută într-o limbă străină (engleză) şi de către o persoană dintr-o altă ţară, respectiv doamna profesoară Anna Dudek de la Universitatea din Varşovia (Polonia), sosită la Universitatea "Babeş-Bolyai" în cadrul programului ERASMUS, cu o mobilitate de predare. Doamna profesoară, deşi tânără, a dovedit că are deja o vastă experienţă ca şi specialist în problematica parcurilor naturale, călătorind pe toate meridianele globului.

Prezentarea dânsei despre insulele Galápagos a avut atât un caracter ştiinţific, cât şi unul mai puţin formal, cu privire la propriile sale întâmplări în acest arhipelag. Partea ştiinţifică a debutat cu explicarea elementelor de bază: localizarea insulelor, geneza vulcanică a acestora, cadrul fizico-geografic, descoperirea, cartarea, popularea, exploatarea economică şi apartenenţa politică a insulelor. Am aflat că astăzi populaţia este de circa 25000 de locuitori, că majoritatea acestora provin de pe continent, din Ecuador, ţară de care aparţine arhipelagul, şi că în ultimele decenii procesul de imigraţie s-a intensificat şi populaţia a crescut, în special în cele două oraşe, Puerto Ayora (pe insula Santa Cruz) şi Puerto Baquerizo Moreno (pe insula San Cristóbal). Celelalte trei insule populate sunt Isabela, care este totodată şi cea mai mare ca suprafaţă, fiind formată prin comasarea a nu mai puţin de 6 aparate vulcanice, Floreana, cu o interesantă istorie a populării, şi Baltra, o insuliţă la nord de Santa Cruz care găzduieşte principalul aeroport (şi poartă de intrare în arhipelag). În afara acestora există numeroase alte insule, insuliţe, stânci, dar vizitarea lor nu este permisă decât în mod excepţional, în scopuri ştiinţifice sau de cercetare. Cele cinci insule populate sunt însă accesibile tuturor.

Turiştii pot călători între insule cu diferite tipuri de ferry, de la vase mari de croazieră la mici bărcuţe al căror tangaj este greu de suportat pentru călători. Vizitele la siturile turistice sunt permise doar în grupuri mici, şi cu o anumită frecvenţă, bine determinată.

De altfel, insulele sunt parc naţional din 1959 şi orice vizitator trebuie să plătească, de când coboară din avion, taxa aferentă parcului naţional, chiar dacă nici nu intră propriu-zis în parc - ceea ce este destul de greu, având în vedere că acesta cuprinde aproape tot teritoriul, cu excepţia intravilanului localităţilor. Din 1978, întreg arhipelagul este pe lista UNESCO, ca patrimoniu al umanităţii. În consecinţă, există numeroase măsuri restrictive pentru ca populaţia şi turiştii să aibă un impact cât mai redus asupra ecosistemului.

Doamna profesoară a insistat, aşa cum este şi firesc, asupra caracterului excepţional al biodiversităţii din aceste insule, vizitate de Charles Darwin în 1835. Principala atracţie sunt ţestoasele gigantice care, la un moment dat, au fost pe cale de dispariţie. Din păcate, unele specii nu au supravieţuit perioadei în care au fost vânate până la exterminare. Cele rămase sunt în prezent îngrijite în centre speciale, unde li se asigură tot ce le este necesar, şi unde numărul lor a început să crească, ajungând în prezent să-l egaleze pe cel al oamenilor: 25000 de ţestoase, aproximativ.

În afara ţestoaselor, insulele găzduiesc şi o mulţime de alte specii, atât floristice, cât şi faunistice, de excepţie: iguane, foci, pinguini (singurul loc de pe Glob unde aceştia trăiesc în mod natural în emisfera nordică), rechini, balene, diverşi peşti, o mulţime de păsări, inclusiv speciile pe baza cărora Darwin a explicat evoluţia în Originea speciilor.

În final, s-au adresat numeroase întrebări şi s-au purtat discuţii interesante.