Miercuri, 4 martie, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” din Facultatea de Geografie a avut loc cea de-a treia prezentare a domnului profesor Wilfried Schreiber, intitulată ”Beethoven ca pianist”.
Beethoven
a fost apreciat, la început și în primul rând, ca pianist.Talentul său s-a manifestat
timpuriu. Pentru a-l impune ca un copil minune – cum a fost și Mozart – tatăl
lui l-a declarat cu doi ani mai tânăr. Prima sa apariție în public a fost la
vârsta de 7 sau 8 ani. A făcut progrese uluitoare, așa că, ajuns la Viena, s-a
remarcat printr-o tehnică și interpretare remarcabilă.
Pe
vremea aceea s-au organizat adesea în saloanele nobililor “dueluri” sau turnee
între artiști. La unele dintre ele a
participat și tânărul Beethoven. S-au păstrat câteva relatări despre aceste
dueluri.
Iată
ce declara Abbé Gelinek, unul dintre viruoșii pianului din acea vreme:
“În
acest tânăr zace satana. Niciodată
n-am auzit cântându-se astfel. A improvizat pe o temă data de
mine, cum nu l-am auzit improvizând nici pe Mozart. Apoi a cântat compoziții
proprii, care sunt în cel mai înalt grad minunate și mărețe, și el demonstrează
la pian dificultăți și efecte, pe care nicicând nu le-aș fi putut visa”.
Deci
Beethoven a demonstrat un talent deosebit atât la cântat cât și la improvizat.
Improvizația liberă a însemnat inventarea pe loc a unor prelucrări a unei teme/melodii
date, de ex. dezvoltarea unor variațiuni, adică a unor piese dezvoltate pe
seama unei teme inițiale.
Despre
un duel în acest sens povestește scriitorul Dieter Hildebrandt în cartea
sa “Pianoforte. Romanul pianului”.
Într-o seară Beethoven s-a întâlnit într-un salon cu un compozitor și virtuos
al pianului astăzi uitat: Daniel Streibelt. Beethoven a cântat partea de pian a
unui trio compus de el, Streibelt a prezentat un cvintet și a improvizat,
impresionând asistența cu tremolo-uri, care erau ceva nou în acea perioadă.
Beethoven n-a mai vrut să cânte, așa că mulți au considerat că învingătorul ar
fi fost Streibelt. A fost organizată o revanșă. Streibelt a pregătit o “improvizație”
pe tema triolului prezentat de Beethoven la întâlnirea anterioară. Astfel l-a
provocat pe Beethoven, să facă la fel. Anterior s-a cântat și un cvartet de
Streibelt. Beethoven, în drum spre pian, a luat stima de violoncel de pe
pupitru, a așezat-o pe pian, a întors-o apoi cu capul în jos și a cântat o
frază, care nu a sunat nicicum. Apoi a
improvizat pe această temă dezlănțuit, astfel încât Streibelt a părăsit
jignit sala și nu a vrut să se mai întâlnească cu Beethoven.
Sonatele și variațiunile pentru pian ale lui Beethoven au
avut un grad de dificultate superior celor ale lui Mozart, Clementi sau ale altor
contemporani. Uneori ele s-au situat la limita posibilităților tehnice de
interpretare. Când a trimis Sonata op.
106, Marea sonată pentru Hammerklavier, editorului Artaria, i-a scris acestuia:
„Aici aveți o sonată, care va de de furcă pianiștilor și care va fi cântată
peste 50 de ani’. Într-adevăr, din cauza dificultății, această sonată este
cîntată extrem de rar și doar de pianiști desăvârșiți. O vom audia și noi peste
două luni.
Renumele
lui ca pianist de vârf al Vienei l-a făcut pe Beethoven să fie și un profesor
de pian mult râvnit. Numeroase persoane nobiliare, mai cu seamă domnișoare și
doamne, au învățat cu el, și, după
dedicațiile multor dintre lucrări pentru pian, acești nobili au atins un
nivel considerabil în arta interpretativă.
Putem
concluziona, deci, că Beethoven a
fost un pianist de excepție: ca tehnică s-a putut măsura cu cei mai apreciați
pianiști ai vremii, improvizațiile sale depășind tot ce se cunoștea până
atunci. A adus și numeroase inovații muzicale și tehnice. Unul dintre cei mai
reputați pedagogi ai pianului, Carl Czerny, i-a fost elev.
Ascultăm
Variațiunile și Fuga op. 35 “Eroica” de Beethoven, în interpetarea pianistului
Friedrich Gulda.
Friedrich
Gulda s-a născut în anul 1930 la Viena și a murit în 2000 în Austria de vest. A
fost un pianist foarte apreciat pentru exactitatea și fidelitatea
interpretărilor, mai ales ale pieselor lui Mozart și Beethoven (dar repertoriul
său a cuprins lucrări de la J.S. Bach până la Cl. Debussy și M. Ravel). A fost
și compozitor și interpret de jazz.
Variațiunile
op. 35 pentru pian sunt compuse pe
aceeași temă (știma de bas a unui contradans) ca cea din finalul Simfoniei a
3-a, “Eroica” și stau în aceeași tonalitate, mi bemol major. Simfonia Eroica
având op. 55, înseamnă că variațiunile pentru pian au fost compuse anterior.
Ele cuprind expunerea temei, 20 de variațiuni și un final, care începe cu o
fugă și se încheie cu o nouă prelucrare a temei. Se remarcă varietatea
variațiunilor ca tempou, măsură și tonalitate, 3 dintre ele fiind în minor. Adesea
se observă o exuberanță, o zburdălnicie, dificultățile tehnice fiind, uneori,
remarcabile.Este interesant că asemănările variațiunilor cu cele din finalul
Simfoniei Eroica sunt puține, în schimb apar deja “trimiteri” spre marea Sonata
op. 106 și Variațiunile Diabelli.
Pentru
ce instrument a compus Beethoven? Cum arăta pianul la începutul secolului 19?
Pianul
actual, ca instrument cu clape, a avut numeroși precursori, ca orga, clavicordul,
clavecinul etc., acționate ori prin curent de aer, ori prin ciupire. Pianul cu
ciocănele a fost inventat de către un italian, Bartolomeo Cristofori, în jurul
anului 1700. În Europa Centrală această desoperire a fost sesizată și făcută publică de către vestitul
constructor de orgi Silbermann. Lovirea coardelor prin ciocănele îmbrăcate în
stofă sau piele și, mai apoi, în pâslă, a permis scoaterea diferitelor nuanțe,
de piano sau forte, în funcție de puterea lovirii. De aici a rezultat numele de
pianoforte, prescurtat apoi, în limba română, la cel de pian.
Au
existat două feluri de mecanică a pianelor: la cea vieneză ciocănelele loveau
direct, acționate de clapele pianului și, prin urmare, pe aceste
instrumente a fost mai ușor de cântat,
însă ele aveau un sunet mai redus. La mecanica londoneză ciocănelele au fost
acționate printr-un sistem de pârghii, loveau cu o mică întârziere dar cu o
forță mai mare, se cânta mai greu, dar sunetul a fost mai amplu, mai tare.
Pianiștii au putut alege dintre cele două variante. Evident, pe parcursul
secolului 19 pianele au suferit o evoluție remarcabilă, apropiindu-se mult de
cele actuale.
Beethoven
avea mai multe piane, primite în dar, toate piane cu coadă. Erard-ul din Franța
a fost construit în 1803. Știindu-se că Beethoven surzea, firma britanică
Broadwood i-a trimis un pian cadou, care a ajuns la Viena prin Marea
Mediterană, spre a fi scutit de impozit. Și Imperiul austriac l-a scutit de
impozit. Fiind de construcție londoneză, despre acest pian din 1817 se spera că
Beethoven ar mai putea auzi sunetele sale. L-a folosit fără să-l acordeze
niciodată după acel transport îndelungat. În 1825 Beethoven a mai primit un
pian Graf.
Evident,
pianele de concert de astăzi sună altfel ca cele de pe vremea lui Beethoven: au
un sunet mai plin, mai nuanțat. Au fost construite pentru săli mari de
concerte. Astăzi se cântă, de regulă, pe piane Steinway, constructorii fiind
americani de origine germană (Steinweg).
Ascultăm
Rondo op.51 nr.2 , în sol major în interpretarea lui Radu Lupu.
Cu
Rondo-ul am făcut deja cunoștință. O primă temă tot revine, alternând cu
altele. La acest Rondo sunt interesante, uneori jucăușe, chiar umoristice, revenirile
la tema principală.
Pianistul
de origine română Radu Lupu s-a născut în 1945 la Galați, a copilărit la Brașov
și a studiat apoi la Moscova, cu vestitul prof. Neuhaus. După ce a câștigat
trei concursuri internaționale importante a devenit unul din marii pianiști ai
zilelor noastre, însă cu o activitate concertistică și de imprimare mai
rezervată față de alți pianiști mari. Îi vom dedica o prelegere în noiembrie, la împlinirea vârstei de 70 de ani.
În
încheiere ascultăm un concert pentru pian și orchestră.
Concertul,
ca gen muzical, s-a dezvoltat de la sfârșitul secolului al 16-lea, mai întâi în
Italia. Primele concerte erau scrise pentru un grup de instrumente sau de voci
umane. Cu timpul concertul a devenit o contrapunere a unui solist sau a unui
grup de soliști cu un ansamblu mai mare.
A. Corelli a creat genul de Concerto grosso, în care câțiva soliști – de
regulă trei – cântau cu orchestra. A. Vivaldi a dezvoltat concertul
solistic, cu un singur solist, acompaniat de o orchestră. În perioada
clasicismului vienez concertul cuprindea trei părți: una rapidă, una lentă și
din nou una mișcată. Prima parte începea cu o întroducere orchestrală, în care
a fost expus materialul tematic. Către sfârșitul părților s-au putut intercala
cadențe, care au fost inițial improvizații libere pe teme ale părții respective.
Începând cu jumătatea a doua a sec. 19 aceste cadențe au fost compuse adesea de
compozitor, luând locul improvizațiilor.
Beethoven
a scris 7 concerte instrumentale: 5 pentru pian și orchestra, unul pentru
vioară și orchestră și triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și
orchestră.
Ascultăm
Concertul pentru pian și orchestra nr. 4, în sol major, op. 58 de Beethoven, în
interpretarea pianistului Lang Lang și a Orchestrei din Paris, dirijată de
Christoph Eschenbach, el însuși un pianist de talie internațională.
Dacă
primele 2 concerte pentru pian stau încă sub influența
înaintașilor, concerul nr. 3, în do minor, relevă un Beethoven în culmile
creației, concertul fiind unul mai dramatic și mai dificil de executat.
Ultimele două concerte sunt diferite, al 4-lea mai liric, al 5-lea, cunoscut
sub numele de “Imperial”, mai dramatic, mai festiv, dar în ambele Beethoven
introduce noutăți.
Prima
parte a Concertului nr. 4 este un Allegro moderato. Cum ne-am obișnuit deja,
Beethoven ne surpinde de la începutul concertului: nu orchestra cântă cele două
teme, ci pianul solo, fără acompaniament orchestral, începe concertul cu prima
temă, după care intervine orchestra. Mai departe concertul se dezvoltă tradițional,
ca un dialog între pian și orchestră, dar, evident, cu numeroase dificultăți
pentru pianist. La sfârșitul părții intervine cadența. Astăzi se interpretează,
de regulă, cadențele cântate inițial de Beethoven și păstrate până astăzi. Evident,
în executarea lor, solistul are mai multe libertăți decât în restul
concertului.
Partea
a doua este un Andante con moto și debutează cu un dialog între orchestra la
unison, cu o redare rezolută, și pianul solo, de un lirism accentuat, un fel de
rugăciune. Apoi dialogul se suprapune, pianul și orchestra cântând și împreună.
Partea
a treia este un Rondo Vivace. Și aici solistul cântă o cadență scrisă de Beethoven.
De
altfel, acest concert a avut prima audiție în anul 1807 la Viena, cu Beethoven ca
solist la pian.
Pianistul chinez Lang
Lang s-a născut în anul 1982. A studiat la Beijing, apoi la Philadelphia. La
vârsta de 11 ani a câștigat primul său concurs internațional, în Germania. De
atunci a cântat cu numeroși dirijori de frunte, ca Zubin Mehta, Daniel
Barenboim, Christoph Eschenbach ș.a. Este considerat ca fiind un talent excepțional,
poate cel mai tehnic dintre pianiștii actuali. A concertat și la Cluj, cu
câțiva ani în urmă.
Eckart Wilfried Schreiber
