Beethoven ca pianist

Miercuri, 4 martie, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” din Facultatea de Geografie a avut loc cea de-a treia prezentare a domnului profesor Wilfried Schreiber, intitulată ”Beethoven ca pianist”.

Beethoven a fost apreciat, la început și în primul rând, ca pianist.Talentul său s-a manifestat timpuriu. Pentru a-l impune ca un copil minune – cum a fost și Mozart – tatăl lui l-a declarat cu doi ani mai tânăr. Prima sa apariție în public a fost la vârsta de 7 sau 8 ani. A făcut progrese uluitoare, așa că, ajuns la Viena, s-a remarcat printr-o tehnică și interpretare remarcabilă.

Pe vremea aceea s-au organizat adesea în saloanele nobililor “dueluri” sau turnee între artiști.  La unele dintre ele a participat și tânărul Beethoven. S-au păstrat câteva relatări despre aceste dueluri.

Iată ce declara Abbé Gelinek, unul dintre viruoșii pianului din acea vreme:

“În acest tânăr zace satana. Niciodată n-am auzit cântându-se astfel. A improvizat pe o temă data de mine, cum nu l-am auzit improvizând nici pe Mozart. Apoi a cântat compoziții proprii, care sunt în cel mai înalt grad minunate și mărețe, și el demonstrează la pian dificultăți și efecte, pe care nicicând nu le-aș fi putut visa”.

Deci Beethoven a demonstrat un talent deosebit atât la cântat cât și la improvizat. Improvizația liberă a însemnat inventarea pe loc a unor prelucrări a unei teme/melodii date, de ex. dezvoltarea unor variațiuni, adică a unor piese dezvoltate pe seama unei teme inițiale.

Despre un duel în acest sens povestește scriitorul Dieter Hildebrandt în cartea sa  “Pianoforte. Romanul pianului”. Într-o seară Beethoven s-a întâlnit într-un salon cu un compozitor și virtuos al pianului astăzi uitat: Daniel Streibelt. Beethoven a cântat partea de pian a unui trio compus de el, Streibelt a prezentat un cvintet și a improvizat, impresionând asistența cu tremolo-uri, care erau ceva nou în acea perioadă. Beethoven n-a mai vrut să cânte, așa că mulți au considerat că învingătorul ar fi fost Streibelt. A fost organizată o revanșă. Streibelt a pregătit o “improvizație” pe tema triolului prezentat de Beethoven la întâlnirea anterioară. Astfel l-a provocat pe Beethoven, să facă la fel. Anterior s-a cântat și un cvartet de Streibelt. Beethoven, în drum spre pian, a luat stima de violoncel de pe pupitru, a așezat-o pe pian, a întors-o apoi cu capul în jos și a cântat o frază, care nu a sunat nicicum. Apoi a  improvizat pe această temă dezlănțuit, astfel încât Streibelt a părăsit jignit sala și nu a vrut să se mai întâlnească cu Beethoven.

Sonatele și variațiunile pentru pian ale lui Beethoven au avut un grad de dificultate superior celor ale lui Mozart, Clementi sau ale altor contemporani. Uneori ele s-au situat la limita posibilităților tehnice de interpretare.  Când a trimis Sonata op. 106, Marea sonată pentru Hammerklavier, editorului Artaria, i-a scris acestuia: „Aici aveți o sonată, care va de de furcă pianiștilor și care va fi cântată peste 50 de ani’. Într-adevăr, din cauza dificultății, această sonată este cîntată extrem de rar și doar de pianiști desăvârșiți. O vom audia și noi peste două luni.

Renumele lui ca pianist de vârf al Vienei l-a făcut pe Beethoven să fie și un profesor de pian mult râvnit. Numeroase persoane nobiliare, mai cu seamă domnișoare și doamne, au învățat cu el, și, după  dedicațiile multor dintre lucrări pentru pian, acești nobili au atins un nivel considerabil în arta interpretativă.

Putem concluziona, deci, că Beethoven a fost un pianist de excepție: ca tehnică s-a putut măsura cu cei mai apreciați pianiști ai vremii, improvizațiile sale depășind tot ce se cunoștea până atunci. A adus și numeroase inovații muzicale și tehnice. Unul dintre cei mai reputați pedagogi ai pianului, Carl Czerny, i-a fost elev.

Ascultăm Variațiunile și Fuga op. 35 “Eroica” de Beethoven, în interpetarea pianistului Friedrich Gulda.

Friedrich Gulda s-a născut în anul 1930 la Viena și a murit în 2000 în Austria de vest. A fost un pianist foarte apreciat pentru exactitatea și fidelitatea interpretărilor, mai ales ale pieselor lui Mozart și Beethoven (dar repertoriul său a cuprins lucrări de la J.S. Bach până la Cl. Debussy și M. Ravel). A fost și compozitor și interpret de jazz.

Variațiunile  op. 35 pentru pian sunt compuse pe aceeași temă (știma de bas a unui contradans) ca cea din finalul Simfoniei a 3-a, “Eroica” și stau în aceeași tonalitate, mi bemol major. Simfonia Eroica având op. 55, înseamnă că variațiunile pentru pian au fost compuse anterior. Ele cuprind expunerea temei, 20 de variațiuni și un final, care începe cu o fugă și se încheie cu o nouă prelucrare a temei. Se remarcă varietatea variațiunilor ca tempou, măsură și tonalitate, 3 dintre ele fiind în minor. Adesea se observă o exuberanță, o zburdălnicie, dificultățile tehnice fiind, uneori, remarcabile.Este interesant că asemănările variațiunilor cu cele din finalul Simfoniei Eroica sunt puține, în schimb apar deja “trimiteri” spre marea Sonata op. 106 și Variațiunile Diabelli.

Pentru ce instrument a compus Beethoven? Cum arăta pianul la începutul secolului 19?

Pianul actual, ca instrument cu clape, a avut numeroși precursori, ca orga, clavicordul, clavecinul etc., acționate ori prin curent de aer, ori prin ciupire. Pianul cu ciocănele a fost inventat de către un italian, Bartolomeo Cristofori, în jurul anului 1700. În Europa Centrală această desoperire a fost  sesizată și făcută publică de către vestitul constructor de orgi Silbermann. Lovirea coardelor prin ciocănele îmbrăcate în stofă sau piele și, mai apoi, în pâslă, a permis scoaterea diferitelor nuanțe, de piano sau forte, în funcție de puterea lovirii. De aici a rezultat numele de pianoforte, prescurtat apoi, în limba română, la cel de pian.

Au existat două feluri de mecanică a pianelor: la cea vieneză ciocănelele loveau direct, acționate de clapele pianului și, prin urmare, pe aceste instrumente  a fost mai ușor de cântat, însă ele aveau un sunet mai redus. La mecanica londoneză ciocănelele au fost acționate printr-un sistem de pârghii, loveau cu o mică întârziere dar cu o forță mai mare, se cânta mai greu, dar sunetul a fost mai amplu, mai tare. Pianiștii au putut alege dintre cele două variante. Evident, pe parcursul secolului 19 pianele au suferit o evoluție remarcabilă, apropiindu-se mult de cele actuale.

Beethoven avea mai multe piane, primite în dar, toate piane cu coadă. Erard-ul din Franța a fost construit în 1803. Știindu-se că Beethoven surzea, firma britanică Broadwood i-a trimis un pian cadou, care a ajuns la Viena prin Marea Mediterană, spre a fi scutit de impozit. Și Imperiul austriac l-a scutit de impozit. Fiind de construcție londoneză, despre acest pian din 1817 se spera că Beethoven ar mai putea auzi sunetele sale. L-a folosit fără să-l acordeze niciodată după acel transport îndelungat. În 1825 Beethoven a mai primit un pian Graf.

Evident, pianele de concert de astăzi sună altfel ca cele de pe vremea lui Beethoven: au un sunet mai plin, mai nuanțat. Au fost construite pentru săli mari de concerte. Astăzi se cântă, de regulă, pe piane Steinway, constructorii fiind americani de origine germană (Steinweg).

Ascultăm Rondo op.51 nr.2 , în sol major în interpretarea lui Radu Lupu.

Cu Rondo-ul am făcut deja cunoștință. O primă temă tot revine, alternând cu altele. La acest Rondo sunt interesante, uneori jucăușe, chiar umoristice, revenirile la tema principală.

Pianistul de origine română Radu Lupu s-a născut în 1945 la Galați, a copilărit la Brașov și a studiat apoi la Moscova, cu vestitul prof. Neuhaus. După ce a câștigat trei concursuri internaționale importante a devenit unul din marii pianiști ai zilelor noastre, însă cu o activitate concertistică și de imprimare mai rezervată față de alți pianiști mari. Îi vom dedica o prelegere în noiembrie, la împlinirea vârstei de 70 de ani.

În încheiere ascultăm un concert pentru pian și orchestră.

Concertul, ca gen muzical, s-a dezvoltat de la sfârșitul secolului al 16-lea, mai întâi în Italia. Primele concerte erau scrise pentru un grup de instrumente sau de voci umane. Cu timpul concertul a devenit o contrapunere a unui solist sau a unui grup de soliști cu un ansamblu mai mare.  A. Corelli a creat genul de Concerto grosso, în care câțiva soliști – de regulă trei –  cântau cu  orchestra. A. Vivaldi a dezvoltat concertul solistic, cu un singur solist, acompaniat de o orchestră. În perioada clasicismului vienez concertul cuprindea trei părți: una rapidă, una lentă și din nou una mișcată. Prima parte începea cu o întroducere orchestrală, în care a fost expus materialul tematic. Către sfârșitul părților s-au putut intercala cadențe, care au fost inițial improvizații libere pe teme ale părții respective. Începând cu jumătatea a doua a sec. 19 aceste cadențe au fost compuse adesea de compozitor, luând locul improvizațiilor.

Beethoven a scris 7 concerte instrumentale: 5 pentru pian și orchestra, unul pentru vioară și orchestră și triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră.

Ascultăm Concertul pentru pian și orchestra nr. 4, în sol major, op. 58 de Beethoven, în interpretarea pianistului Lang Lang și a Orchestrei din Paris, dirijată de Christoph Eschenbach, el însuși un pianist de talie internațională.

Dacă primele 2 concerte pentru pian stau încă sub influența înaintașilor, concerul nr. 3, în do minor, relevă un Beethoven în culmile creației, concertul fiind unul mai dramatic și mai dificil de executat. Ultimele două concerte sunt diferite, al 4-lea mai liric, al 5-lea, cunoscut sub numele de “Imperial”, mai dramatic, mai festiv, dar în ambele Beethoven introduce noutăți.

Prima parte a Concertului nr. 4 este un Allegro moderato. Cum ne-am obișnuit deja, Beethoven ne surpinde de la începutul concertului: nu orchestra cântă cele două teme, ci pianul solo, fără acompaniament orchestral, începe concertul cu prima temă, după care intervine orchestra. Mai departe concertul se dezvoltă tradițional, ca un dialog între pian și orchestră, dar, evident, cu numeroase dificultăți pentru pianist. La sfârșitul părții intervine cadența. Astăzi se interpretează, de regulă, cadențele cântate inițial de Beethoven și păstrate până astăzi. Evident, în executarea lor, solistul are mai multe libertăți decât în restul concertului.

Partea a doua este un Andante con moto și debutează cu un dialog între orchestra la unison, cu o redare rezolută, și pianul solo, de un lirism accentuat, un fel de rugăciune. Apoi dialogul se suprapune, pianul și orchestra cântând și împreună.

Partea a treia este un Rondo Vivace. Și aici solistul cântă o cadență scrisă de Beethoven.

De altfel, acest concert a avut prima audiție în anul 1807 la Viena, cu Beethoven ca solist la pian.

Pianistul chinez Lang Lang s-a născut în anul 1982. A studiat la Beijing, apoi la Philadelphia. La vârsta de 11 ani a câștigat primul său concurs internațional, în Germania. De atunci a cântat cu numeroși dirijori de frunte, ca Zubin Mehta, Daniel Barenboim, Christoph Eschenbach ș.a. Este considerat ca fiind un talent excepțional, poate cel mai tehnic dintre pianiștii actuali. A concertat și la Cluj, cu câțiva ani în urmă.

Eckart Wilfried Schreiber