Ludwig van Beethoven - Variațiunile Diabelli op. 120

Miercuri, 3 iunie 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” al Facultății de Geografie de la Universitatea ”Babeș-Bolyai” a avut loc cea de-a șasea și totodată ultima conferință din acest an universitar susținută de domnul profesor Wilfried Schreiber pe teme de muzică clasică, dintre care ultimele cinci au fost dedicate lui Ludwig van Beethoven.

Cu noțiunea de „variațiuni” ne-am mai întâlnit adesea: Variațiunile „Eroica”, variațiunile din sonatele op. 26, 57, 111 etc. O temă compusă de compozitor sau preluată este modificată, adică îmbogățită, schimbată ritmic sau tonal, dar totdeauna se mai poate „întrezări” tema. La lucrările amintite mai sus, Beethoven a folosit teme proprii. Dar sunt și mai multe lucrări, în care Beethoven a preluat o temă (compusă de Mozart, de Paisiello, de Diabelli etc.) pentru a-și dezvolta apoi ideile proprii.

Cea mai amplă lucrare pianistică a lui L.v. Beethoven sunt variațiunile Diabelli, op. 120. La baza lor a stat un compozitor mediocru, dar un om de afaceri strălucit: Anton Diabelli, un compozitor și editor austriac (*1781 la Salzburg, †1858 la Viena). Diabelli intenționa să deschidă o editură muzicală. Pentru a o lansa, în 1819 a trimis un vals la toți compozitorii imperiului austriac, compozitori profesioniști sau chiar amatori (dintre aceștia făceau parte o serie de nobili), cu rugămintea să compună câte o variațiune, care apoi să fie grupate și publicate în noua editură. Printre cei, care au răspuns solicitării, au fost numeroși astăzi „iluștri” necunoscuți. Cei care au studiat pianul au mai auzit de nume ca Czerny, Hummel, Moscheles Gelinek sau Kalkbrenner. Dar au existat și nume mari. Astfel Franz Schubert a compus o variațiune, pe care o vom asculta astăzi în interpretarea lui Cyprien Katsaris, iar pentru Franz Liszt variațiunea lui a fost prima lucrare tipărită.
Beethoven a întârziat mult cu răspunsul său. Acesta a fost finalizat abia în 1823 și a devenit o compoziție uriașă, de fapt cea mai amplă scrisă de Beethoven și una dintre cele mai ample compoziții de variațiuni scrise vreodată. Ele cuprind 33 de variațiuni, iar interpretarea lor durează între 52 și 60 de minute.
Editorul A. Diabelli a găsit soluția: a publicat un prim volum cu variațiunile lui Beethoven și un al doilea, cu ”restul lumii”, adică 50 de variațiuni a 50 de compozitori.
Scriitorul Dieter Hildebrandt apreciază în cartea sa „Pianoforte. Der Roman des Klaviers” (Romanul pianului) că această lucrare constituie „lucrul cel mai eruptiv, mai bizar, mai dezbinat, mai ironic, mai romantic și mai sălbatic” compus de Beethoven vreodată. Poate de aceea cele 33 de variațiuni pe o temă de Diabelli se cântă extrem de rar în sala de concert.
Valsul este scris în do major și cuprinde două segmente scurte, care se repetă. Deja prima variațiune arată intenția lui Beethoven, de a transforma cât se poate de mult tema inițială. Valsul  este transformat într-un marș, care ca scriitură amintește de marșul funebru din Sonata op. 26, iar tematic de variațiunile din Sonata op. 111. Tema este uneori greu de identificat, ea apare în tot felul de măsuri, în major și în minor – pentru prima dată în variațiunea a 9-a, și în manieră „țărănească” în aceeași variațiune, sub formă de fugă (var. 24, var. 32) etc. Variațiunea 22 poartă subtitlul „alla Notte e giorno faticar di Mozart” și utilizează și tema ariei din Don Giovanni. La sfârșit Beethoven revine în ritm de dans cu un Menuet moderat și plăcut, cu o codă.
În funcție de tempoul indicat variațiunile durează între 35 secunde și 5 minute. Cum până la Beethoven nu s-au mai compus atât de multe variațiuni pe o temă, se încearcă și alte variante de numărare. Unii muzicologi consideră că ar fi doar 32 de variațiuni, pe motivul că și variațiunile în do minor ale lui Beethoven sunt în număr de 32, iar sonatele pentru pian sunt tot 32. Una din variațiuni ar fi una dublă. Personal am și o altă variantă: Beethoven a compus 32 de variațiuni, care s-au încheiat cu o fugă, ca adesea în ultimele lucrări. Apoi a dorit să reintroducă tema, ca și Bach în Variațiunile Goldberg. A făcut-o însă oferind un menuet, cu o codă, care constituie cea de-a 33-a variațiune. Până la urmă, trebuie respectat ceea ce a scris compozitorul: 33 de variațiuni. Ele pot fi ușor identificate și fără notele în față. Doar variațiunile 16 și 17 se cântă legate între ele.
Cine cunoaște bine sonatele pentru pian ale lui Beethoven, identifică în Variațiunile Diabelli multe secvențe sau moduri de rezolvare din acestea, mai cu seamă din ultimele sonate, și, în mod special, sonatele op. 106 și 111. De aceea, unii muzicologi consideră că aceste variațiuni reprezintă o sinteză a sonatelor, ceea ce corespunde în parte realității. După această ultimă mare lucrare Beethoven a mai compus doar piese mici pentru pian, Bagatelele. În schimb, opusuri superioare au cele două lucrări uriașe, Missa solemnis (op. 123) și Simfonia a 9-a (op. 125), precum și ultimele cvartete de coarde.
Ascultăm Variațiunile Diabelli în interpretarea pianistului Alfred Brendel. S-a născut în 1931 în Moravia/Cehia, a copilărit în Croația/Iugoslavia. A început cu studiul pianului la 6 ani la Zagreb. În 1943 se mută la Graz/Austria, unde studiază pian și compoziție. În 1949 este laureat al concursului Fr. Busoni din Tirolul de Sud. În 1950 se mută la Viena, iar după mai mult de 20 de ani la Londra.  Este considerat ca unul dintre cei mai mari interpreți de muzică clasică și romantică a secolului XX, în special a muzicii lui Mozart, Beethoven și Schubert. Are foarte multe distincții și medalii și este doctor honoris causa a universităților din Londra, Oxford, Yale, București etc.

Variațiunile  Diabelli op 120

Tema.Vivace 0,52 Min.

I.                   Alla Marcia maestoso 1,53

II.                Poco allegro  0,48

III.             L'istesso tempo  1,21

IV.             Un pocopiuvivace  0,58

V.                Allegro vivace  0,55

VI.             Allegro man no troppo  e serioso  1,41

VII.          Un pocopiu allegro  1,20

VIII.       Pocovivace  1,25

IX.             Allegro pesante e risoluto  1,45

X.                Presto   0,39

XI.             Allegretto  0,55

XII.          Un pocopiumosso  0,46

XIII.       Vivace  0,58

XIV.       Grave e maestoso  4,02

XV.          Presto scherzando  0,34

XVI.       Allegro  1,00

XVII.    1,07

XVIII. Poco moderato  1,39

XIX.       Presto  0,54

XX.          Andante  2,10

XXI.       Allegro con brio  1,21

XXII.    Molto allegro  (Alla „Notte e giorno faticar” di Mozart)   0,41

XXIII. Allegro assai  0,51

XXIV. Fughetta. Andante 3,43

XXV.    Allegro  0,49

XXVI.    1,00

XXVII.          Vivace   0,58

XXVIII.       Allegro  0,59

XXIX.      Adagio ma non troppo  1,19

XXX.         Andante cantabile  2,30

XXXI.      Largo molto espressivo  4,27

XXXII.          Fuga. Allegro   2,53

XXXIII.       Tempo di menuetto  3,51

 

Total: 53,41 în interpretarea lui Alfred Brendel

Eckart Wilfried Schreiber

Cipru - o insulă a contrastelor

Miercuri, 27 mai 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie, s-a desfășurat conferința intitulată ”Cipru - o insulă a contrastelor”. Aceasta continuă seria de prezentări a experiențelor trăite de studenți și cadre didactice ale Facultății de Geografie de la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în cadrul programului ERASMUS IP, de această dată cu titlul ”Europe's socio-cultural borders. Inherited perceptions and the modern landscapes”.

Au prezentat studenții participanți la program, respectiv Ioana Vieru, Lujza Cozma și Claudia Ionescu-Tămaș, alături de domnul profesor Egon Nagy, în calitate de mentor al grupului de studenți participanți din partea Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Programul ERASMUS IP din 2010 a inclus peste 30 de studenți și cadre didactice de la diferite universități europene, între care cele din Innsbruck, Sevilla, Aberdeen, Lisabona, Ljubljana și Vilnius. Organizatorii și de cele mai multe ori ghizii locali au fost cadrele didactice și studenții de la Universitatea din Cipru.

Prezentarea a debutat cu o trecere în revistă a caracteristicilor fizico-geografice ale insulei, a continuat cu o descriere a principalelor repere istorice care au contribuit la crearea actualului context politico-social al insulei (succederea stăpânirilor asiriană, egipteană, persană, romană, bizantină, venețiană și apoi britanică, dobândirea independenței în anul 1960, divizarea insulei și actualmente criza cipriotă).

În continuare, au fost prezentate locațiile vizitate, atât din partea de nord, autointitulată Republica Turcă a Ciprului de Nord (Famagusta, Kyrenia)...

Bellapais Abbey. Famagusta

 

... din partea de sud, Republica Cipru (Cape Greco, Larnaca, Limassol)...

Castelul din Larnaca

... cât și din zona-tampon. Au fost puse în evidență diferențele dintre nord și sud, profund ilustrate în punctul de maximă interferență a celor două culturi pe insulă: Nicosia - ultima capitală divizată, în cadrul căreia în 2003 au fost deschise puncte de trecere între sud și nord, atât pietonale, cât și cu autovehicule. Nicosia, în general și strada Ledras de o parte și de alta a liniei verzi, în particular, oferă o imagine vizuală reprezentativă a contrastului între partea de sud (cipriotă) și cea de nord (turcă) a insulei.

Paralelă nord-sud pe strada Ledras, Nicosia. Stânga: partea de sud a străzii; dreapta: partea de nord.

În cele din urmă, pentru că o componentă importantă a programului IP este cunoașterea echipelor participante și a contextului cultural din care acestea provin, au fost prezentate câteva fotografii de la așa-numita "seară a naționalităților", prilej cu care în cadrul programului au fost degustate diferite mâncăruri tradiționale (humus, gazpacho, mămăligă, ștrudel cu mere, etc.), s-a dansat (vals, flamenco, etc.) și s-a cântat (fado).

Partea de final, de discuții, a fost una instructivă. Concluzia a fost că, în ciuda percepțiilor moștenite și a barierelor culturale existente, în prezent se fac eforturi spre deschidere, spre comunicare.

O astfel de inițiativă a fost deschiderea Centrului pentru Arte Vizuale și Cercetare din Nicosia, situat în apropierea zonei-tampon și în cadrul căruia există peste 1500 de fotografii, peste 6000 de cărți și manuscrisuri datând începând cu secolul al XVIII-lea și până în prezent, ca punct de întâlnire și comunicare între populația din sud și cea din nord.

Claudia-Thora Ionescu-Tămaș

Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian (II)

A doua parte a conferinței despre sonatele pentru pian ale lui Ludwig van Beethoven a avut loc miercuri, 6 mai, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie. A prezentat domnul profesor Wilfried Schreiber.

De o intergrală a sonatelor pentru pian de Beethoven se apropie doar pianiștii mari. Ce se înțelege printr-un pianist mare/bun? Se cere o tehnică perfectă și transmiterea de sentimente, stări sufletești sau atmosferă. Diferențele dintre pianiștii mari se concretizează în detaliile de interpretare: tempoul, frazarea, accentuarea anumitor note etc. Există pianiști foarte tehnici, dar care nu transmit nimic. Ei nu ajung niciodată printre muzicienii de renume. Cei cu o tehnică insuficientă pentru sala de concerte pot ajunge, eventual, profesori buni de pian.

Sonatele pentru pian de Beethoven – cu excepția celor simple, ca sonatele op. 49, pun probleme serioase pianiștilor, mai ales prin indicațiile lui Beethoven privind tempoul. În timpul lui Beethoven a fost inventat, în 1816, metronomul de către Johann Nepomuk Mälzel. De atunci Beethoven indică tempoul de interpretare prin MM. (Metronomizare Mälzel). Unele dintre tempourile cerute de Beethoven sunt considerate excesive, dar unii dintre marii pianști le pot susține (de ex. M. Pollini și V. Ashkenazy în prima parte a Sonatei op. 106). Alții le consideră drept orientative, ceea ce totuși nu respectă intenția compozitorului.

Din universul sonatelor beethoveniene vom asculta două sonate, care ies, în mai multe privințe, din schema sonatelor clasice standard cu toate că ambele au câte patru părți.

Sonata nr. 12, op. 26 în la bemol major a fost compusă în anii 1800/1801 și deschide ciclul sonatelor mijlocii, din perioada de maturitate a creațiilor beethoveniene. Este o lucrare care se abate în multe privințe de la schema  sonatelor create anterior. De altfel, este urmată de alte două sonate, op. 27, denumite „quasi una fantasia”, deci cu o concepție mai liberă.

Prima parte, Andante con Variazioni, este singura sonată beethoveniană care debutează cu o temă (proprie) cu variațiuni. Așa începe și cea mai cunoscută sonată a lui Mozart, în la major. După expunerea temei urmează 5 variațiuni – a treia în minor – și o codă.

Partea a doua, Scherzo, Allegro molto, este scurtă, sălbatică, și are o desfășurare clasică: scherzo – trio – scherzo.

Partea a treia este un marș funebru: „Marcia funebre sulla morte d'un eroe”. Față de marșul funebru din Simfonia a treia, „Eroica”, acesta este mai simplu și mai scurt, o muzică eroică, fără accente prea tragice.

Partea a patra este un Allegro scurt, tumultuos, care încheie o sonată, de care ne amintim și când ascultăm Sonata a 2-a a lui Fr. Chopin, în patru părți, tot cu un marș funebru ca partea a treia și un tumultuos și scurt allegro final.

Sonata op. 26 va fi interpretată de Vladimir Ashkenazy.

Marea Sonata „Hammerklavier”op. 106 este, în mod cert, una din cele mai lungi și mai grele sonate scrise vreodată. Este și motivul pentru care se cântă foarte rar în sălile de concert. Este un tur de forță, atât pentru pianist, cât și pentru ascultător. A fost compusă în anii 1817/18, deci în ultimii ani în care Beethoven a mai auzit ceva. J. Kaiser (în: Beethovens 32 Klaviersonaten und ihre Interpreten, Fischer, 1984) scria: „cea mai mare sonată din istoria muzicii”, iar marele pianist Alfred Brendel scria: „După amploare și concepție sonata Hammerklavier depășește cu mult tot ce s-a îndrăznit și s-a reușit în domeniul sonatei”.

Prima parte, Allegro, este într-un tempo foarte susținut dar și cu numeroase încetiniri. Acordurile dificile și salturile uriașe pe claviatură, cântate rapid, constutie o dificultate de netrecut pentru numeroși pianiști, chiar buni. Pianiști remarcabili, ca Pollini sau Ashkenazy, cântă această parte în sub 11 minute.

Partea a doua, Scherzo Assai vivace, este din nou foarte rapidă și dificilă, atât ritmic cât și tehnic. La pianiștii buni durează mai puțin de trei minute.

Partea centrală a lucrării este partea a treia, lentă: Adagio sostenuto – Appassionato e con molto sentimento. Durează între 17 și 20 de minute și prefigurează, melodic sau stilistic, caracteristici ale unor compozitori, care urmau să vină: Schubert, Chopin, Brahms. Primele două sunete în octave grave au fost adăugate de Beethoven, după ce sonata a fost trimisă editurii. Ea introduce o tânguire interiorizată.  La mijlocul părții apare un pasaj straniu, o jeluire, care trece parcă într-o rugăciune. Apoi se reiau temele din expoziție.

Ultima parte, Largo – Allegro risoluto, debutează cu o căutare: căutarea temei fugii finale. Aici găsim o paralelă și o diferență față de Simfonia a 9-a. În simfonie. în debutul ultimei părți, Beethoven caută, de asemenea, o temă corspunzătoare „Odei Bucuriei” (textul aparține lui Fr. Schiller). Citează, pe rând, temele părților 1, 2 și 3, abandonându-le printr-un recitativ „comentariu”. La Sonata op. 106 octavele și acordurile care urmează exprimă căutarea, urmată de o temă, dar care nu a mai apărut în sonată. Este abandonată după câteva măsuri, se trece din nou la căutare, o altă temă, iarăși nouă și o nouă abandonare. Căutarea și abandonarea se mai repetă o dată după care, în urma unei secvențe coborâtoare și a unor triluri, compozitorul parcă cade într-un extaz (în partea sa finală în tempoul Prestissimo), care este continuat cu tema fugii.

Urmează fuga, care este greu accesibilă ascultătorilor, așezându-se în apropierea Marii Fugi op. 133 pentru cvartet de coarde. Beethoven utilizează o serie de tehnici, ca tema în oglindă sau tema în rac, respectiv cântată invers, dinspre sfârșit spre început etc. Dar aceste secvențe sunt cu greu detectabile la o simplă ascultare. Întreaga parte este deosebit de grea din punct de vedere muzical, tehnic, ritmic și se încheie cu patru acorduri, interpretate ca însemnând ”amin – amin”.

Ascultăm sonata în interpretarea pianistului italian Mauricio Pollini. Născut în 1942 la Milano, a studiat la conservatorul din același oraș iar apoi s-a perfecționat cu Arturo Benedetti Michelangeli, considerat de mulți ca fiind, alături de Sviatoslav Richter, cel mai mare pianist din partea a doua a secoului XX.  În 1957 Pollini câstigă premiul al doilea la concursul de la Geneva (primul loc nu s-a acordat), pentru a câștiga apoi, în 1959, concursul Ettore Pozzoli din Seregno și, un an mai târziu, concursul Chopin din Varșovia, succese care l-au confirmat ca un pianist și interpret (mai târziu a devenit și dirijor) de o deosebită valoare.

Deosebit de apreciate sunt interpretările sale ale lucrărilor de Chopin, Beethoven (ultimele cinci sonate) și Schubert. Este considerat drept cel mai tehnic pianist din partea a doua a secoului XX.  De aceea este cel mai în drept să fie ascultat de noi astăzi cu sonata op. 106 de L. v. Beethoven.

Wilfried Schreiber

Insulele Canare - arhipelagul eternei primăveri

Miercuri, 29 aprilie 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie, s-a desfășurat conferința intitulată ”Insulele Canare - arhipelagul eternei primăveri”. Aceasta face parte dintr-o serie de prezentări a experiențelor trăite de studenți și cadre didactice ale Facultății de Geografie de la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în cadrul programului ERASMUS IP, cu titlul ”Europe's Islands: Development Perspectives”, din care, până acum, s-a mai prezentat arhipelagul insulelor Azore.

Dacă, în cazul precedent, toți studenții participanți au fost în sală, de data aceasta situația a fost exact invers. Din păcate, Claudia Ionescu-Tămaș, singura din grupul de studenți care a fost în Canare și și-a anunțat participarea, a avut unele probleme de sănătate, astfel că în cele din urmă conferința a fost susținută de conf. dr. Raularian Rusu, care i-a însoțit pe studenți acolo în anul 2011, pe o perioadă de două săptămâni. Acesta a făcut și referiri la prima sa ”aventură” în insulele Canare, mai exact doar în Tenerife, care a avut loc în martie 1997, când a urcat (pe jos) și pe conul vulcanic Teide (3718 m) până aproape de vârf, deși și atunci (ca și acum) se putea merge și cu telecabina până la o anumită altitudine.

Programul ERASMUS IP din 2011 a inclus peste 30 de studenți și cadre didactice de la mai multe universități europene, între care cele din Aberdeen, Ljubljana, Innsbruck, Vilnius, Lisabona și, bineînțeles, Cluj-Napoca. Organizatori au fost cadrele didactice și studenții de la Universitatea din Sevilla și Universitatea Insulelor Canare (Geografia având sediul în Las Palmas). Programul a prevăzut o primă săptămână în Tenerife și o doua săptămână pe insula Gran Canaria.

 Prezentarea a urmărit cronologic vizitele efectuate pe cele două insule. În Tenerife cazarea s-a făcut în orașul Puerto de la Cruz. Aplicațiile de teren, cu microbuze, au vizat în special partea centrală și nordică a insulei, cu valea Orotava și caldera centrală (Teide), orașele San Cristobal de la Laguna și Santa Cruz de Tenerife, precum și Parcul Rural Anaga. Principala dezamăgire a fost aceea că nu au fost fonduri pentru a urca cu telecabina pe Teide și nici timp pentru a încerca pe jos, în ziua respectivă făcându-se un traseu ușor pe la marginea calderei.

Pe Gran Canaria s-a mers cu ferry-boat-ul din Santa Cruz de Tenerife până în Las Palmas. Din păcate, deși s-a stat o săptămână pe insulă, acest oraș nu a fost vizitat, cazarea efectuându-se în partea turistică din sud, în Maspalomas. Aplicațiile de teren au fost diferențiate pe grupuri (geografia mediului, geografie socială, geografie rurală, geografie economică). Cea mai spectaculoasă a fost ziua în care s-a făcut un traseu comun în interiorul insulei. Pentru întocmirea rapoartelor, studenții au beneficiat de infrastructura și dotarea tehnică (calculatoare) de la o școală din localitatea El Tablero, în apropiere de Maspalomas.

În afară de partea științifică și didactică, studenții au avut posibilitatea să se și distreze, stațiunea oferind numeroase oportunități în acest sens. Vremea călduroasă de primăvară a permis celor mai îndrăzneți să facă plajă și baie în Oceanul Atlantic.

Domnul profesor Ciprian Corpade, aflat în sală, a adus completări foarte valoroase la materialul prezentat, dânsul fiind un bun cunoscător al arhipelagului. Partea de final, de discuții, a fost foarte instructivă. Concluzia a fost că, în viitor, este posibilă o nouă prezentare despre insulele Canare, cu informații mai diverse și mai complexe, care să includă în mai mare măsură și celelalte insule din arhipelag.

China - între tradiţional şi modern

În data de 22 aprilie 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul „George Vâlsan” din cadrul Facultăţii de Geografie, a avut loc prelegerea cu tema „China – între tradiţional şi modern”, susţinută de lector dr. Răzvan Bătinaş. În cadrul conferinţei au fost prezentate imagini şi impresii de călătorie, din zona estică a Chinei. Astfel periplul a început cu itinerarul parcurs, urmat de câteva date particulare despre China, cultura şi limba chineză. Punctul central al itinerarului a fost reprezentat de oraşul Shanghai, un amestec de arhitectură, clase sociale, interferenţe culturale şi tendinţe occidentale, suprapuse peste un areal imens, cu un potenţial demografic uriaş. Dincolo de valenţele istorice ale clădirilor ce mărginesc malul drept al râului Huangpu, remanenţe ale dominaţiei coloniale, oraşul modern este dominat de o puzderie de zgârie-nori, ce definesc zona economico-bancară. 

Periplul a continuat prin prezentarea unor oraşe limitrofe marii metropole, respectiv Hangzhou şi Xitang. În cadrul lor au fost prezentate fotografii care redau ariile tradiţionale, de cele mai multe ori, exprimate prin zone tradiţionale, asociate unor canale, lacuri, cursuri de apă. Al doilea mare obiectiv a fost reprezentat de oraşul Zhangjiajie, în vecinătatea căruia se află două arii de interes turistic deosebit reprezentate de parcurile naţionale Pădurea de Piatră – Zhangjiajie National Forest Park, respectiv aria montană Tianmen, două laboratoare geomorfologice, în aer liber, cu valenţe şi puncte de atracţie unice la nivel mondial. Evenimentul a fost urmărit de un număr de circa 25 de persoane, având o durată de aproximativ 2 ore.