Cipru - o insulă a contrastelor

Miercuri, 27 mai 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie, s-a desfășurat conferința intitulată ”Cipru - o insulă a contrastelor”. Aceasta continuă seria de prezentări a experiențelor trăite de studenți și cadre didactice ale Facultății de Geografie de la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în cadrul programului ERASMUS IP, de această dată cu titlul ”Europe's socio-cultural borders. Inherited perceptions and the modern landscapes”.

Au prezentat studenții participanți la program, respectiv Ioana Vieru, Lujza Cozma și Claudia Ionescu-Tămaș, alături de domnul profesor Egon Nagy, în calitate de mentor al grupului de studenți participanți din partea Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Programul ERASMUS IP din 2010 a inclus peste 30 de studenți și cadre didactice de la diferite universități europene, între care cele din Innsbruck, Sevilla, Aberdeen, Lisabona, Ljubljana și Vilnius. Organizatorii și de cele mai multe ori ghizii locali au fost cadrele didactice și studenții de la Universitatea din Cipru.

Prezentarea a debutat cu o trecere în revistă a caracteristicilor fizico-geografice ale insulei, a continuat cu o descriere a principalelor repere istorice care au contribuit la crearea actualului context politico-social al insulei (succederea stăpânirilor asiriană, egipteană, persană, romană, bizantină, venețiană și apoi britanică, dobândirea independenței în anul 1960, divizarea insulei și actualmente criza cipriotă).

În continuare, au fost prezentate locațiile vizitate, atât din partea de nord, autointitulată Republica Turcă a Ciprului de Nord (Famagusta, Kyrenia)...

Bellapais Abbey. Famagusta

 

... din partea de sud, Republica Cipru (Cape Greco, Larnaca, Limassol)...

Castelul din Larnaca

... cât și din zona-tampon. Au fost puse în evidență diferențele dintre nord și sud, profund ilustrate în punctul de maximă interferență a celor două culturi pe insulă: Nicosia - ultima capitală divizată, în cadrul căreia în 2003 au fost deschise puncte de trecere între sud și nord, atât pietonale, cât și cu autovehicule. Nicosia, în general și strada Ledras de o parte și de alta a liniei verzi, în particular, oferă o imagine vizuală reprezentativă a contrastului între partea de sud (cipriotă) și cea de nord (turcă) a insulei.

Paralelă nord-sud pe strada Ledras, Nicosia. Stânga: partea de sud a străzii; dreapta: partea de nord.

În cele din urmă, pentru că o componentă importantă a programului IP este cunoașterea echipelor participante și a contextului cultural din care acestea provin, au fost prezentate câteva fotografii de la așa-numita "seară a naționalităților", prilej cu care în cadrul programului au fost degustate diferite mâncăruri tradiționale (humus, gazpacho, mămăligă, ștrudel cu mere, etc.), s-a dansat (vals, flamenco, etc.) și s-a cântat (fado).

Partea de final, de discuții, a fost una instructivă. Concluzia a fost că, în ciuda percepțiilor moștenite și a barierelor culturale existente, în prezent se fac eforturi spre deschidere, spre comunicare.

O astfel de inițiativă a fost deschiderea Centrului pentru Arte Vizuale și Cercetare din Nicosia, situat în apropierea zonei-tampon și în cadrul căruia există peste 1500 de fotografii, peste 6000 de cărți și manuscrisuri datând începând cu secolul al XVIII-lea și până în prezent, ca punct de întâlnire și comunicare între populația din sud și cea din nord.

Claudia-Thora Ionescu-Tămaș

Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian (II)

A doua parte a conferinței despre sonatele pentru pian ale lui Ludwig van Beethoven a avut loc miercuri, 6 mai, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie. A prezentat domnul profesor Wilfried Schreiber.

De o intergrală a sonatelor pentru pian de Beethoven se apropie doar pianiștii mari. Ce se înțelege printr-un pianist mare/bun? Se cere o tehnică perfectă și transmiterea de sentimente, stări sufletești sau atmosferă. Diferențele dintre pianiștii mari se concretizează în detaliile de interpretare: tempoul, frazarea, accentuarea anumitor note etc. Există pianiști foarte tehnici, dar care nu transmit nimic. Ei nu ajung niciodată printre muzicienii de renume. Cei cu o tehnică insuficientă pentru sala de concerte pot ajunge, eventual, profesori buni de pian.

Sonatele pentru pian de Beethoven – cu excepția celor simple, ca sonatele op. 49, pun probleme serioase pianiștilor, mai ales prin indicațiile lui Beethoven privind tempoul. În timpul lui Beethoven a fost inventat, în 1816, metronomul de către Johann Nepomuk Mälzel. De atunci Beethoven indică tempoul de interpretare prin MM. (Metronomizare Mälzel). Unele dintre tempourile cerute de Beethoven sunt considerate excesive, dar unii dintre marii pianști le pot susține (de ex. M. Pollini și V. Ashkenazy în prima parte a Sonatei op. 106). Alții le consideră drept orientative, ceea ce totuși nu respectă intenția compozitorului.

Din universul sonatelor beethoveniene vom asculta două sonate, care ies, în mai multe privințe, din schema sonatelor clasice standard cu toate că ambele au câte patru părți.

Sonata nr. 12, op. 26 în la bemol major a fost compusă în anii 1800/1801 și deschide ciclul sonatelor mijlocii, din perioada de maturitate a creațiilor beethoveniene. Este o lucrare care se abate în multe privințe de la schema  sonatelor create anterior. De altfel, este urmată de alte două sonate, op. 27, denumite „quasi una fantasia”, deci cu o concepție mai liberă.

Prima parte, Andante con Variazioni, este singura sonată beethoveniană care debutează cu o temă (proprie) cu variațiuni. Așa începe și cea mai cunoscută sonată a lui Mozart, în la major. După expunerea temei urmează 5 variațiuni – a treia în minor – și o codă.

Partea a doua, Scherzo, Allegro molto, este scurtă, sălbatică, și are o desfășurare clasică: scherzo – trio – scherzo.

Partea a treia este un marș funebru: „Marcia funebre sulla morte d'un eroe”. Față de marșul funebru din Simfonia a treia, „Eroica”, acesta este mai simplu și mai scurt, o muzică eroică, fără accente prea tragice.

Partea a patra este un Allegro scurt, tumultuos, care încheie o sonată, de care ne amintim și când ascultăm Sonata a 2-a a lui Fr. Chopin, în patru părți, tot cu un marș funebru ca partea a treia și un tumultuos și scurt allegro final.

Sonata op. 26 va fi interpretată de Vladimir Ashkenazy.

Marea Sonata „Hammerklavier”op. 106 este, în mod cert, una din cele mai lungi și mai grele sonate scrise vreodată. Este și motivul pentru care se cântă foarte rar în sălile de concert. Este un tur de forță, atât pentru pianist, cât și pentru ascultător. A fost compusă în anii 1817/18, deci în ultimii ani în care Beethoven a mai auzit ceva. J. Kaiser (în: Beethovens 32 Klaviersonaten und ihre Interpreten, Fischer, 1984) scria: „cea mai mare sonată din istoria muzicii”, iar marele pianist Alfred Brendel scria: „După amploare și concepție sonata Hammerklavier depășește cu mult tot ce s-a îndrăznit și s-a reușit în domeniul sonatei”.

Prima parte, Allegro, este într-un tempo foarte susținut dar și cu numeroase încetiniri. Acordurile dificile și salturile uriașe pe claviatură, cântate rapid, constutie o dificultate de netrecut pentru numeroși pianiști, chiar buni. Pianiști remarcabili, ca Pollini sau Ashkenazy, cântă această parte în sub 11 minute.

Partea a doua, Scherzo Assai vivace, este din nou foarte rapidă și dificilă, atât ritmic cât și tehnic. La pianiștii buni durează mai puțin de trei minute.

Partea centrală a lucrării este partea a treia, lentă: Adagio sostenuto – Appassionato e con molto sentimento. Durează între 17 și 20 de minute și prefigurează, melodic sau stilistic, caracteristici ale unor compozitori, care urmau să vină: Schubert, Chopin, Brahms. Primele două sunete în octave grave au fost adăugate de Beethoven, după ce sonata a fost trimisă editurii. Ea introduce o tânguire interiorizată.  La mijlocul părții apare un pasaj straniu, o jeluire, care trece parcă într-o rugăciune. Apoi se reiau temele din expoziție.

Ultima parte, Largo – Allegro risoluto, debutează cu o căutare: căutarea temei fugii finale. Aici găsim o paralelă și o diferență față de Simfonia a 9-a. În simfonie. în debutul ultimei părți, Beethoven caută, de asemenea, o temă corspunzătoare „Odei Bucuriei” (textul aparține lui Fr. Schiller). Citează, pe rând, temele părților 1, 2 și 3, abandonându-le printr-un recitativ „comentariu”. La Sonata op. 106 octavele și acordurile care urmează exprimă căutarea, urmată de o temă, dar care nu a mai apărut în sonată. Este abandonată după câteva măsuri, se trece din nou la căutare, o altă temă, iarăși nouă și o nouă abandonare. Căutarea și abandonarea se mai repetă o dată după care, în urma unei secvențe coborâtoare și a unor triluri, compozitorul parcă cade într-un extaz (în partea sa finală în tempoul Prestissimo), care este continuat cu tema fugii.

Urmează fuga, care este greu accesibilă ascultătorilor, așezându-se în apropierea Marii Fugi op. 133 pentru cvartet de coarde. Beethoven utilizează o serie de tehnici, ca tema în oglindă sau tema în rac, respectiv cântată invers, dinspre sfârșit spre început etc. Dar aceste secvențe sunt cu greu detectabile la o simplă ascultare. Întreaga parte este deosebit de grea din punct de vedere muzical, tehnic, ritmic și se încheie cu patru acorduri, interpretate ca însemnând ”amin – amin”.

Ascultăm sonata în interpretarea pianistului italian Mauricio Pollini. Născut în 1942 la Milano, a studiat la conservatorul din același oraș iar apoi s-a perfecționat cu Arturo Benedetti Michelangeli, considerat de mulți ca fiind, alături de Sviatoslav Richter, cel mai mare pianist din partea a doua a secoului XX.  În 1957 Pollini câstigă premiul al doilea la concursul de la Geneva (primul loc nu s-a acordat), pentru a câștiga apoi, în 1959, concursul Ettore Pozzoli din Seregno și, un an mai târziu, concursul Chopin din Varșovia, succese care l-au confirmat ca un pianist și interpret (mai târziu a devenit și dirijor) de o deosebită valoare.

Deosebit de apreciate sunt interpretările sale ale lucrărilor de Chopin, Beethoven (ultimele cinci sonate) și Schubert. Este considerat drept cel mai tehnic pianist din partea a doua a secoului XX.  De aceea este cel mai în drept să fie ascultat de noi astăzi cu sonata op. 106 de L. v. Beethoven.

Wilfried Schreiber

Insulele Canare - arhipelagul eternei primăveri

Miercuri, 29 aprilie 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie, s-a desfășurat conferința intitulată ”Insulele Canare - arhipelagul eternei primăveri”. Aceasta face parte dintr-o serie de prezentări a experiențelor trăite de studenți și cadre didactice ale Facultății de Geografie de la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în cadrul programului ERASMUS IP, cu titlul ”Europe's Islands: Development Perspectives”, din care, până acum, s-a mai prezentat arhipelagul insulelor Azore.

Dacă, în cazul precedent, toți studenții participanți au fost în sală, de data aceasta situația a fost exact invers. Din păcate, Claudia Ionescu-Tămaș, singura din grupul de studenți care a fost în Canare și și-a anunțat participarea, a avut unele probleme de sănătate, astfel că în cele din urmă conferința a fost susținută de conf. dr. Raularian Rusu, care i-a însoțit pe studenți acolo în anul 2011, pe o perioadă de două săptămâni. Acesta a făcut și referiri la prima sa ”aventură” în insulele Canare, mai exact doar în Tenerife, care a avut loc în martie 1997, când a urcat (pe jos) și pe conul vulcanic Teide (3718 m) până aproape de vârf, deși și atunci (ca și acum) se putea merge și cu telecabina până la o anumită altitudine.

Programul ERASMUS IP din 2011 a inclus peste 30 de studenți și cadre didactice de la mai multe universități europene, între care cele din Aberdeen, Ljubljana, Innsbruck, Vilnius, Lisabona și, bineînțeles, Cluj-Napoca. Organizatori au fost cadrele didactice și studenții de la Universitatea din Sevilla și Universitatea Insulelor Canare (Geografia având sediul în Las Palmas). Programul a prevăzut o primă săptămână în Tenerife și o doua săptămână pe insula Gran Canaria.

 Prezentarea a urmărit cronologic vizitele efectuate pe cele două insule. În Tenerife cazarea s-a făcut în orașul Puerto de la Cruz. Aplicațiile de teren, cu microbuze, au vizat în special partea centrală și nordică a insulei, cu valea Orotava și caldera centrală (Teide), orașele San Cristobal de la Laguna și Santa Cruz de Tenerife, precum și Parcul Rural Anaga. Principala dezamăgire a fost aceea că nu au fost fonduri pentru a urca cu telecabina pe Teide și nici timp pentru a încerca pe jos, în ziua respectivă făcându-se un traseu ușor pe la marginea calderei.

Pe Gran Canaria s-a mers cu ferry-boat-ul din Santa Cruz de Tenerife până în Las Palmas. Din păcate, deși s-a stat o săptămână pe insulă, acest oraș nu a fost vizitat, cazarea efectuându-se în partea turistică din sud, în Maspalomas. Aplicațiile de teren au fost diferențiate pe grupuri (geografia mediului, geografie socială, geografie rurală, geografie economică). Cea mai spectaculoasă a fost ziua în care s-a făcut un traseu comun în interiorul insulei. Pentru întocmirea rapoartelor, studenții au beneficiat de infrastructura și dotarea tehnică (calculatoare) de la o școală din localitatea El Tablero, în apropiere de Maspalomas.

În afară de partea științifică și didactică, studenții au avut posibilitatea să se și distreze, stațiunea oferind numeroase oportunități în acest sens. Vremea călduroasă de primăvară a permis celor mai îndrăzneți să facă plajă și baie în Oceanul Atlantic.

Domnul profesor Ciprian Corpade, aflat în sală, a adus completări foarte valoroase la materialul prezentat, dânsul fiind un bun cunoscător al arhipelagului. Partea de final, de discuții, a fost foarte instructivă. Concluzia a fost că, în viitor, este posibilă o nouă prezentare despre insulele Canare, cu informații mai diverse și mai complexe, care să includă în mai mare măsură și celelalte insule din arhipelag.

China - între tradiţional şi modern

În data de 22 aprilie 2015, de la ora 18, în Amfiteatrul „George Vâlsan” din cadrul Facultăţii de Geografie, a avut loc prelegerea cu tema „China – între tradiţional şi modern”, susţinută de lector dr. Răzvan Bătinaş. În cadrul conferinţei au fost prezentate imagini şi impresii de călătorie, din zona estică a Chinei. Astfel periplul a început cu itinerarul parcurs, urmat de câteva date particulare despre China, cultura şi limba chineză. Punctul central al itinerarului a fost reprezentat de oraşul Shanghai, un amestec de arhitectură, clase sociale, interferenţe culturale şi tendinţe occidentale, suprapuse peste un areal imens, cu un potenţial demografic uriaş. Dincolo de valenţele istorice ale clădirilor ce mărginesc malul drept al râului Huangpu, remanenţe ale dominaţiei coloniale, oraşul modern este dominat de o puzderie de zgârie-nori, ce definesc zona economico-bancară. 

Periplul a continuat prin prezentarea unor oraşe limitrofe marii metropole, respectiv Hangzhou şi Xitang. În cadrul lor au fost prezentate fotografii care redau ariile tradiţionale, de cele mai multe ori, exprimate prin zone tradiţionale, asociate unor canale, lacuri, cursuri de apă. Al doilea mare obiectiv a fost reprezentat de oraşul Zhangjiajie, în vecinătatea căruia se află două arii de interes turistic deosebit reprezentate de parcurile naţionale Pădurea de Piatră – Zhangjiajie National Forest Park, respectiv aria montană Tianmen, două laboratoare geomorfologice, în aer liber, cu valenţe şi puncte de atracţie unice la nivel mondial. Evenimentul a fost urmărit de un număr de circa 25 de persoane, având o durată de aproximativ 2 ore.

Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian (I)

Miercuri, 8 aprilie, în Amfiteatrul de Geografie, de la ora 18, domnul Wilfried Schreiber a prezentat partea a patra din seria de conferințe dedicate muzicii clasice, în general, și lui Ludwig van Beethoven, în particular. Tema de data aceasta a fost ”Ludwig van Beethoven - Sonatele pentru pian” (partea 1).

Sonata, ca gen muzical, a apărut deja în perioada renașterii. În secolul al 16-lea  a fost o piesă instrumentală influențată încă de muzica vocală. În secolul următor a revenit soliștilor. Ca număr de părți și desfășurare a fost foarte diferită: de ex. sonata barocă a avut patru părți: lentă, rapidă, lentă și rapidă. Domenico Scarlatti (1685 – 1757) a compus numeroase sonate pentru clavecin (pian), acestea fiind piese scurte într-o singură parte, adesea de o virtuozitate remarcabilă.

Sonata clasică și-a atins apogeul la Viena, în timpul lui J. Haydn, W.A. Mozart și L.v. Beethoven. Schema clasică a sonatei – pentru pian sau pentru alte instrumente, de obicei acomaniate de pian – a fost următoarea: cuprinde patru părți: o parte rapidă, una lentă, un menuet sau scherzo și un finale rapid, adesea un rondo. Sunt însă frecvente cazurile în care una sau chiar două dintre aceste părți lipsesc. La Beethoven, de ex., dintre cele 32 de sonate, doar 12 au 4 părți, iar șase doar două părți.

Prima parte a unei sonate, ca și a simfoniei clasice, are forma de sonată. Prin aceasta înțelegem următoarea schemă (simplificată):  La început  sunt expuse cele două teme, dintre care prima este în tonalitatea de bază a sonatei. Pot apare și teme secundare sau intermediare. După această parte, numită expoziție, urmează tratarea, în care temele sunt prelucrate. În final apare repriza, în care reapar temele expuse la început. La unele sonate prima parte se încheie cu o codă – un fel de concluzie.

Partea a doua este, de regulă, una lentă: un Adagio, Lento, Andante sau Andantino. Această parte poate avea diferite forme: de variațiuni, de lied sau o dezvoltare liberă.

Partea a treia este un Menuet sau, la Beethoven, mai frecvent un Scherzo. Aceste noțiuni au fost explicate într-o expunere anterioară.

Partea a patra, finală, poate avea, de asemenea, diferite forme: frecvent este un rondo, dar apar și variațiuni, o fugă etc., uneori cu o codă.

Cele 32 de sonate pentru pian compuse de  Beethoven între anii 1795 și 1822 reprezintă culmea dezvoltării sonatei pentru pian și constituie un univers muzical de sine stătător. Universul sonatelor pentru pian de Beethoven ocupă un loc central în creația compozitorului (Încă odată doar o comparație cifrică: 32 sonate pentru pian, față de 16 cvartete de coardă, 10 sonate pentru vioară și pian respectiv pian și vioară, 9 simfonii, 7 concerte). Sonatele pentru pian însumează aproximativ 10,5 ore de muzică, aproximativ dublu față de celelalte genuri/cicluri muzicale abordate. Sonatele sunt mai dificil de executat și adesea mai ample față de cele ale predecesorilor. Printre ele se află compoziții atât de diferite ca cele două sonate facile op. 49 pe de o parte, și sonate atât de dificile ca Marea sonată pentru pian op. 106. Cine cunoaște toate sonatele admiră varietatea de conținut și formă, exploziile temperamentale, dar și stările elegice, liniștite, introvertite. Beethoven prezintă numeroase noutăți. Mai ales la ultimele sonate numărul părților nu este clar determinat, apare fuga cu polifonia ei etc. Mai multe sonate debutează cu partea lentă sau cu un menuet, au loc inversiuni între partea lentă și scherzo. La una dintre sonate apare atât un menuet cât și un scherzo. Spre sfârșitul vieții Beethoven se desprinde din ce în ce mai mult de regulile stricte ale timpului.

Dacă la simfoniile beethoveniene pot fi identificate ușor cele trei etape de creație (de tinerețe nr. 1-2, de maturitate nr. 3-8, de bătrânețe a 9-a), la sonatele pentru pian ele se pot diferenția mai greu, poate că și pentru faptul că numărul de opus nu arată în mod cert și perioada de creație. Astfel, cele două sonate ușoare, op. 49, au fost compuse cu mare probabilitate înaintea primelor sonate „mari”, op. 2, deci la începutul anilor 1790, iar după numărul de opus ar trebui încadrate la sonatele din perioada de maturitate.

Evident, nu toate sonate au aceeași „priză” la public. Multe dintre cele mai des cântate au primit denumiri, date de Beethoven (de ex. Pathetique, Les Adieux), de editori (Sonata pastorală, Appassionata) sau date de contemporani (Sonata lunii, Furtuna), sau după numele celui căruia a fost dedicată (Waldstein). Sonata „Les Adieux” are chiar o desfășurare programatică: partea I-a - „Despărțirea”, Adagio-Allegro; partea a II-a – „Absența” – Andante espressivo; partea a III-a – „Revederea”- Vivacissimamente – titluri date de Beethoven însuși.

Numeroși mari pianiști au cântat sau au înregistrat toate sonatele beethoveniene (W. Backhaus, A. Schnabel, Cl. Aarau, D. Barenboim, V. Ashkenazy, A. Brendel, Fr. Gulda, W. Kempff etc.). La Cluj au fost patru încercări de interpretare integrală, dar numai Gh. Halmoș a reușit să prezinte, în 8 concerte, toate cele 32 de sonate pentru pian.

În continuare ascultăm câteva din aceste lucrări în interpretarea pianistului Vladimir Ashkenazy. Semantic, „așchenazi” desemnează pe evreii din Europa Centrală, de Nord și de Est.  Este astăzi un nume destul de răspândit și arată originea persoanei.

Vladimir Ashkenazy s-a născut în 1937 în orașul Gorki (astăzi Nizhny Novgorod). Tatăl lui a fost evreu, pianist și compozitor, mama rusoaică. A început studiul pianului la vârsta de 6 ani, mai întâi la Școala de muzică din orsașul natal, apoi, de la 8 ani, la Conservatorul din Moscova, unde a studiat cu Lev Oborin și Boris Zemliansky. S-a lansat în lumea interpreților de vârf, câștigând în 1955 premiul II la Concursul Chopin din Varșovia, un an mai târziu premiul I la Concursul Queen Elisabeth din Brussels, iar în 1962 premiul I la Concursul Ceaikovski. În 1963 părăsește URSS-ul, iar în 1968 s-a mutat în Islanda, iar zece ani mai târziu în Elveția.

Ashkenazy a făcut numeroase imprimări, printre care amintim doar înregistrările integrale: Clavecinul bine temperat de J.S. Bach, sonatele de Beethoven și Skriabin, opera pianistică completă a lui Rachmaninov, Chopin și Schumann.

Sonatele beethoveniene debutează cu Sonata op. 2 nr. 1 în fa minor, numită și „mica” sonată în fa minor, ținând seama că „marea” sonată în fa minor este op. 57, „Appassionata”. Nu este prima lucrare pentru pian, pentru că Beethoven compunea încă înainte de anul 1790. Dar primul opus, op.1, cele trei trioruri cu pian, au fost primele lucrări considerate de el ca suficient de mature, ca să primească un opus.

La Viena apar sonatele op. 2, tot trei la număr, în anul 1795. Beethoven avea atunci 25 de ani, iar sonatele sale dovedeau deja un stil propriu, multă originalitate, dar și influențe ale înaintașilor. În acest sens prima sonată, op. 2 nr. 1,  „mică” în fa minor este un exemplu elocvent. Sonata este cea mai apropiată sonatelor lui Haydn și Mozart, fiind cea mai scurtă dintre cele trei incluse în op. 2, păstrând cele patru părți tradiționale, în ordinea tradițională: repede (Allegro), lent (Adagio), menuet (Menuetto. Allegretto) – deja la sonata op. 2 nr. 2 acesta este înlocuit de un scherzo – și repede (Prestissimo). Ca stil componistic include elemente ale Școlii de la Mannheim, ale clasicilor vienezi Haydn și Mozart, păstrând chiar și unele elemente ale barocului. Totuși, sonata este dificilă și demonstrează deja măiestria lui Beethoven în ceea ce privește compozițiile pentru pian.

Sonata nr. 23, op. 57, în fa minor ”Appassionata” este una dintre cele mai cunoscute lucrări pentru pian din toate timpurile. A fost compusă doar zece ani după prima sonată (1804/05) – dar evoluția parcursă în acest timp a fost uluitoare. Beethoven considera că această sonată era cea mai mare/importantă dintre cele compuse până atunci. A fost și sonata preferată a lui Lenin, probabil pentru că degajă un spirit agitat, chiar revoluționar atât în prima cât și în ultima sa parte.

Sonata are doar trei părți: debutează cu un Allegro assai, continuă cu un Andante con moto – de fapt o temă cu variațiuni – și se încheie cu un Allegro ma non troppo, care trece la sfârșit spre un Presto.

Prima parte se caracterizează prin explozii temperamentale deosebit de impresionante.

La partea a doua, după expunerea temei, variațiunile devin aparent din ce în ce mai rapide, cu toate că Beethoven menține același tempo. Acest lucru se realizează prin scurtarea valorilor sunetelor ce acompaniază melodia. Se trece de la pătrimi la optimi și apoi la șaisprezecimi și treizecișidoimi. O abordare asemănătoare o are Beethoven și în primele variațiuni din ultima sonată, op. 111.

Partea a treia se caracterizează printr-o agitație permanentă, iar spre sfârșit și printr-o accelerație a tempoului.

Ultima sonată pentru pian, op. 111 în do minor, a fost compusă în anii 1821/22, deci când Beethoven a fost deja complet surd. Cu ea se încheie un ciclu, considerat de mulți ca un „teritoriu sacru” al muzicii, a celor cinci ultime sonate, toate cu un număr de opus peste 100 (op. 101, 106, 109, 110 și 111). Ca la toate celelalte din acest ultim ciclu, Beethoven introduce numeroase noutăți și dă dovadă de libertăți componistice nebănuite până atunci.

Ultima sonată nr. 32, op. 111 este vestită și pentru faptul că a fost analizată, pe zeci de pagini, în romanul lui Thomas Mann „Dr. Faustus”. Ea pune, de la început, problema, din câte părți este constituită. Unii muzicieni consideră că ar avea trei părți: un Maestoso, care trece nemijlocit într-un Allegro con brio ed appassionato și apoi Arietta, Adagio molto semplice e cantabile, de fapt o temă cu variațiuni. Mai logică este concepția că sonata are doar două părți, Maestoso fiind doar o introducere de câteva măsuri a Allegro-ului, care urmează. În cadrul variațiunilor Ariettei se pot identifica grupuri de câte trei variațiuni. Către final ele sunt însă mai greu de identificat, trilurile, care trebuie cântate în același timp cu melodia și alte acompaniamente, sunt deosebit de greu de executat. Sonata este o piatră de încercare pentru orice pianist de valoare. Analiștii au căzut de acord, că după această parte lentă ar fi fost imposibil chiar și pentru Beethoven de a mai adăuga ceva, eventual o parte rapidă, la această ultimă sonată pentru pian.

 

Eckart Wilfried Schreiber

Insulele Azore, un arhipelag "pierdut" în mijlocul Oceanului Atlantic

Miercuri, 1 aprilie 2015, între orele 18 și 20, Valentina Scripcă, Flaviu Meseșan și Raularian Rusu, asistați și de Imola Andorkó, au prezentat în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” experiența lor din anul 2012 în insulele Azore, mai exact în insula Sao Miguel, în cadrul programului ERAMUS IP ”Europe Islands: Development Perspectives”, gestionat de Universitatea din Sevilla, în care Universitatea ”Babeș-Bolyai” a fost partener de nădejde.

Cu un amfiteatru aproape plin, emoțiile prezentatorilor au fost destul de mari. Raularian Rusu a prezentat contextul general al desfășurării acestui program, în calitate de cadru didactic și co-organizator al evenimentului de atunci, alături de alte cadre didactice de la universitățile din Ljubljana, Innsbruck, Vilnius, Aberdeen, sub coordonarea doamnei profesoare Ana Firmino de la Universidade Nova de Lisboa (Portugalia) și a domnului profesor Pablo Fraile de la Universidad de Sevilla (Spania).

A luat apoi cuvântul Flaviu Meseșan, student care fusese inclus în grupul de mediu (”environmental group”). Prezentarea sa a fost foarte interesantă și s-a axat pe principalele elemente legate de localizarea arhipelagului, geneza sa, insulele care-l compun, pentru a se referi mai detaliat la elementele fizico-geografice și environmentale deosebite de pe insula Sao Miguel, unde a stat aproape două săptămâni în prima jumătate a lunii iulie 2012 și unde și-ar dori să revină și chiar să se stabilească, dacă ar fi posibil. Numeroasele imagini (fotografii personale, în mare majoritate) au convins și audiența de interesul pe care l-ar putea trezi insulele Azore, în special iubitorilor naturii.

Valentina Scripcă, care făcuse parte din grupul de ”geografia populației”, și-a completat colegul cu informații privind principalele caracteristici geodemografice ale arhipelagului, de la descoperirea acestuia (încă dezbătută) și până în prezent. Un accent deosebit s-a pus pe emigrație și pe relațiile care s-au stabilit cu principalele țări de destinație, precum SUA, Canada, Brazilia, Bermuda, Bahamas.

La informațiile cu caracter științific s-au adăugat și numeroase informații cu caracter practic, despre insulele Azore, despre insula Sao Miguel în particular și despre orașul principal, Ponta Delgada. Grupul clujean din Azore a fost prezent ”in corpore” în amfiteatru, în sală fiind și Imola Andorkó, care a făcut parte din grupul de ”geografie rurală” și a rememorat cu bucurie momentele deosebite petrecute acolo. Fără falsă modestie, în comparație cu alți peste 30 de studenți de la universitățile amintite, studenții români s-au remarcat în mod deosebit prin conștiinciozitate, seriozitate, munca depusă în grupuri pentru elaborarea, realizarea și finalizarea proiectelor și rapoartelor, ceea ce a atras și laudele cadrelor didactice de la universitățile partenere (ceea ce, de altfel, se întâmplase și în anii anteriori).

Este cu adevărat păcat că acest program s-a oprit în acel an, 2012. În săptămânile și lunile următoare intenționăm să prezentăm și celelalte evenimente desfășurate în același cadru, respectiv, în ordine inversă cronologic, programele Erasmus IP desfășurate în insulele Canare 2011, Cipru 2010, România-Ungaria 2009 și Lituania-Polonia 2008.