Egiptul antic - mistere și repere

În urmă cu o săptămână, joi, 4 februarie, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” a avut loc o captivantă prezentare a domnului doctorand Sabin Nicula, intitulată ”Egitpul antic - mistere și repere”.

Scopul acestei prezentări a fost acela de a dezvolta orizontul cognoscibil cu privire la viața de zi cu zi a egipteanului antic dar și acela de a reliefa cele mai importante evenimente derulate în context istoric pe parcursul a mai bine de 5500 de ani.

În debutul prezentării s-au făcut câteva remarci cu privire la contextualizarea Republicii Arabe Egipt în plan regional, urmând ca ulterior, să fie făcută o introspecție în ceea ce privește conflictele actuale care macină statele musulmane din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (primăvara arabă). Focarul beligenrat a izbucnit în urmă cu cinci ani în Tunisia și s-a extins ulterior în state precum Egipt, Yemen, Libia sau Siria (acolo unde ultimul bastion al lui Bashar al Assad încă opune rezistență forțelor rebele).

Un alt demers întreprins pe parcursul prezentării a constat în menționarea pe scurt a celor mai importante evenimente care s-au succedat în Egiptul de Jos și Egiptul de Sus începând cu anul 3150 î. Ch, atunci când cele două entități regionale s-au unificat sub sceptrul faraonului Menes.

De asemenea, s-au făcut câteva precizări asupra celor mai importante evenimente derulate pe parcursul celor 30 de dinastii (2030 î. Ch -Vechiul Regat până în 476 d. Ch – perioada stăpânirii Egiptului de către Imperiul Bizantin) de către cei mai influenți faraoni care s-au succedat la conducerea Egiptului: Menes, Djoser, Snefru, Hufu, Khafra, Mankaura, Akenaton, Tutankamon, Ramses al II-lea, Cleopatra etc. 

Egiptenii erau arhitecți, medici, constructori și ecleziaștici desăvârșiți. Societatea a prosperat pe seama culturilor bogate binecuvântate de apele Nilului. Istoricul grec Herodod sublinia în istoriile sale că Egiptul este un dar al Nilului. În diverse contexte istorice au fost construite o serie de edificii care uimesc prin grandoarea și precizia geometrică cu care au fost edificate. Templele de la Abu Simbel, Deir al Bahri, Karnak sau Luxor sunt de o splendoare arhitecturală specifică doar Egiptului Antic, cu decorațiuni a căror principale motive erau: cultul faraonului, ofrandele religioase, poezii de dragoste sau binecuvântarea zeilor și ofranda adusă acestora. 

Societatea egipteană era destul de avansată în raport cu vecinii statului egiptean de la acea vreme. Cunoșteau scrisul (hieroglific), efectuau operații pe creier și practicau o formă de guvernare teocratică și dictatorială în același timp, faraonul fiind conducătorul suprem al armatei și totodată întruchiparea panteonului egiptean pe pământ. Întrucât forma de succesiune la tron era oarecum matriarhală, de cele mai multe ori se efectuau căsătorii aranjate între frate și soră ca statul să poată avea un faraon. Au existat și unele excepții precum Hathsepsut sau Cleopatra a VII-a care au condus Egiptul ca veritabili faraoni. 

Este foarte important de menționat că la construirea ansamblului piramidal de pe platoul Giza sau în orice altă parte din Egipt, nu s-a folosit ca forță de muncă sclavii. Există suficiente dovezi arheologice care atestă faptul că aceștia beneficiau de îngrijiri medicale, erau hrăniți cu pâine, bere și carne și poate cel mai important, nu erau îngropați în gropi comune. 

Religia era una politeistă, cu un panteon destul de diversificat. Abaterea de la regulă a constituit-o Akenaton care a renunțat la vechii zei și odată cu accederea sa la tron a promovat cultul solar a lui Aton ca unic zeu. Această măsură a stârnit o serie de controverse, cu repercusiuni negative în rândul meșteșugarilor care-și câștigau pâine prin vânzarea unor statuete cu diverși zei dar și în rândul populației credincioase (marea majoritate). 

Egiptenii nu se temeau de moarte, fapt pentru care atunci când deceda un faraon sau înalt demnitar, întreg corpul de servitori erau îngropați de vii în mormântul celui pe care l-au servit. 

Egiptul a avut o istorie tumultuoasă, marcată de perioade istorice de climax și declin, însă ruptura majoră s-a produs în jurul anilor 30 î. Ch., atunci când trupele conduse de Octavian și Agrippa reușesc să înfrângă armata improvizată a generalului răzvrătit Marcus Antonius și a reginei grecoaice Cleopatra a VII-a.

Sabin Nicula