Beijing și Marele Zid Chinezesc

Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” a găzduit miercuri, 2 noiembrie, de la ora 18, o prezentare mai specială, intitulată ”Beijing și Marele Zid Chinezesc”. Pentru prima dată, numărul persoanelor care au conferențiat efectiv a fost mai mare, în sensul că a fost prezent aproape tot grupul de la Facultatea de Geografie din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” care a participat în această vară, în a doua jumătate a lunii august, la Congresul Uniunii Internaționale de Geografie de la Beijing: prof. univ. dr. Vasile Surd, prof. univ. dr. Ștefan Dezsi, conf. univ. dr. Adina-Eliza Croitoru, șef lucrări dr. Simona Mălăescu, conf. univ. dr. Vasile Zotic, șef lucrări dr. Diana Alexandru, doamna Liliana Matei, conf. univ. dr. Raularian Rusu și șef lucrări dr. Ciprian Moldovan.

 China National Convention Center, locația Congresului Uniunii Internaționale de Geografie. Foto: Raularian Rusu

Oarecum în calitate de ”gazdă”, conf. univ. dr. Raularian Rusu a luat primul cuvântul și a prezentat pe scurt detaliile călătoriei de la Cluj la Beijing - cu microbuzul până la Budapesta, apoi cu compania Emirates spre Beijing, cu escală în Dubai, în total peste 24 de ore. S-a vorbit și despre locația Congresului, China National Convention Center, situat în zona Parcului Olimpic, foarte aproape de Stadionul Olimpic (”Cuibul de Pasăre”) și a Bazinului Olimpic (”Cubul”), o arie frumoasă, verde, cu multe clădiri noi, moderne, dezvoltată cu ocazia Olimpiadei de Vară din 2008 în partea de nord a orașului Beijing. Au fost prezentate și câteva obiective turistice esențiale din Beijing, între care Piața Tienanmen, Orașul Interzis, Palatul de Vară, Templul Paradisului.

 Piața Tienanmen. Beijing

Doamna conf. univ. dr. Adina-Eliza Croitoru a prezentat mai multe detalii despre viața în China și Beijing, despre probleme legate de populație, de controlul nașterilor, despre problema locuințelor și despre felul în care trăiesc chinezii, în general. S-au vizionat și câteva filmulețe, realizate chiar de dânsa, privind viața ”idealizată” din hutong-urile din centrul capitalei (versiunea pentru turiști vs. realitatea faptică), dansurile pensionarilor prin parcuri, și numerele de acrobație realizate de tineri (copii) într-un cadru oficial, la Opera de Stat din Beijing, care au stârnit în mod deosebit interesul audienței.

 Una din curțile interioare din Orașul Interzis. Foto: Raularian Rusu

În continuare, doamna șef lucrări dr. Simona Mălăescu a preluat ”ștafeta”, oferind numeroase detalii despre felul în care autoritățile chineze știu (sau nu) să pună în valoare obiectivele turistice pe care le au, problemele de comunicare pe care echipa noastră le-a avut la Beijing, mijloacele de orientare în spațiu în condițiile în care existau (uneori) doar informații în limba chineză. Într-adevăr, numărul chinezilor care cunosc o limbă de circulație internațională (engleza) este foarte redus. Dânsa ne-a mai introdus încă odată în atmosfera hutongurilor dintr-o altă perspectivă, a vizitatorului independent, și a prezentat și propria sa experiență pe Marele Zid Chinezesc.

 Palatul de Vară de la periferia Beijingului. Foto: Raularian Rusu.

Domnul șef lucrări dr. Ciprian Moldovan a prezentat mai multe aspecte privind dezvoltarea transportului în Beijing, în special a metroului, și importanța acestuia într-o metropolă cu 20 de milioane de locuitori.

 Templul Paradisului, Beijing. Foto: Raularian Rusu

Conferința s-a încheiat cu  vizionarea unui DVD adus de domnul prof. univ. dr. Vasile Surd, care evoca o paradă militară în Piața Tienanmen, în vreme ce domnia sa a adus numeroase argumente în favoarea afirmației că, în momentul de față, China este una dintre marile puteri pe plan mondial.

 Noua clădire a televiziunii chineze și alți zgârie-nori în construcție. Foto: Raularian Rusu

Din păcate, nu a mai fost timp pentru ca și ceilalți participanți la Congres să poată să-și prezinte punctele de vedere. Cu toate acestea, numeroșii studenți (și nu numai...) prezenți în amfiteatru au plecat în mare măsură edificați cu privire la ceea ce înseamnă ”experiența chineză”.

Madagascar - pe urmele celor mai bătrâni arbori din lume

În urmă cu două săptămâni, miercuri, 26 octombrie, Amfiteatrul de Geografie a fost gazda unei foarte interesante conferințe, intitulată ”Madagascar - pe urmele celor mai bătrâni arbori din lume” și susținută de domnul prof. univ. dr. Rákosy László de la Facultatea de Biologie-Geologie a Universității ”Babeș-Bolyai”. Reputat cercetător în domeniul biologiei, în special în cel al zoologiei și al ecologiei, domnia sa ne-a demonstrat încă odată și valențele sale de prezentator a rezultatelor cercetărilor științifice dar și ale aventurilor de care a avut parte împreună cu colegii săi de echipă.

Conferința s-a axat pe călătoria pe care domnul profesor Rákosy a efectuat-o în Oceanul Indian, mai precis în insulele Réunion, Mayotte și Madagascar, cu accent pe această ultimă insulă, cea mai mare dintre cele care sunt ”arondate” continentului african. Încă de la primele slide-uri, am aflat felul în care aceste insule s-au desprins de masa continentală din care făceau parte în urmă cu zeci de milioane de ani, inițial de subcontinentul indian, și apoi de cel african, prin mișcarea plăcilor tectonice. Izolarea lor a determinat apariția a numeroase endemisme, atât vegetale, cât și animale, pentru care sunt celebre.

Din echipa de cercetare a domnului Rákosy au mai făcut parte și domnul prof. univ. dr. Adrian Pătruț, de la Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică a UBB, și fiica acestuia, Roxana Pătruț, masterand la Facultatea de Biologie-Geologie. Subiectul cercetat s-a legat de baobabi - probabil cei mai bătrâni arbori de pe Glob dintre angiosperme, având vârste care pot depăși 2000 de ani. Estimările inițiale, de 4000-5000 de ani, s-au dovedit a fi exagerări, dar există arbori care ajung și la aceste vârste, însă doar dintre gimnosperme - de exemplu Sequoia.

Vizita în Madagascar, la fel ca și în alte părți ale Africii dar și în Sri Lanka și alte părți ale lumii, a avut ca scop găsirea câtorva baobabi despre care se presupunea că au o vârstă venerabilă, pentru a măsura mai exact dimensiunile arborilor, de a lua probe, de a determina cu mai mare exactitate vârsta acestora. Astfel, periplul pe insulă a urmărit mai degrabă acele zone, din vest și din sud, unde sunt localizați acești baobabi foarte mari (și probabil foarte vârstnici), deși evident el a început în capitala Antananarivo.

De altfel, prezentarea a inclus și numeroase amănunte despre situația socială și economică a Madagascarului, una dintre cele mai sărace țări de pe Terra. Antananarivo este un oraș mare dar cartierele mărginașe sunt foarte periculoase iar siguranța turiștilor în general nu este prea ridicată. În celelalte părți ale insulei însă, echipa domnului profesor Rákosy a interacționat fără probleme cu populația locală. În anumite cazuri, a fost chiar nevoie de o un ”acord de cooperare” deoarece, de exemplu, baobabul pe care doreau să-l cerceteze se afla în mijlocul satului și avea un anumit statut pentru tribul care locuia din zonă; de-abia după ce s-au satisfăcut cererile șefului de trib, cercetătorii au putut să își desfășoare activitatea specifică. 

În Madagascar principala activitate este agricultura, îndeosebi creșterea animalelor, dintre care un loc aparte îl au bovinele de tip zebu. Pădurea tropicală este în continuă restrângere ca urmare a activităților umane în expansiune, obținerea de noi terenuri agricole făcându-se de multe ori prin incendiere.

Desigur, domnul profesor Rákosy a profitat de ocazie pentru a ne prezenta și numeroase specii de plante și animale specifice locului, între care amintim lemurienii, care par să fie extrem de obraznici, intrând în locuințe și uneori furând anumite obiecte. Nu au lipsit fluturii, de care domnul profesor este foarte pasionat.

În final, s-au povestit și aventurile (care se puteau încheia tragic) pe care echipa le-a avut chiar în ultimele două zile înainte de plecarea din Madagascar spre Paris și apoi spre țară. Din fericire, totul s-a încheiat cu bine.

Prezentarea a trezit interesul audienței, domnul Rákosy fiind asaltat de numeroase întrebări din partea audienței, și oferind răspunsuri care au clarificat anumite aspecte.

Pe șoselele de înălțime din Carpații Meridionali și prin Oltenia de Nord

Seria de conferințe organizate de Asociația Culturală, Ecologică și Sportivă AMEFA s-a reluat în noul an universitar miercuri, 12 octombrie 2016, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan”. Onoarea primei prezentări i-a revenit, ca și în alți ani, domnului conferențiar Wilfried Eckart Schreiber, subiectul fiind șoselele de înălțime din Carpații Meridionali și Oltenia de nord.

Peste Carpații Meridionali trec două șosele de înălțime: mai vechiul Transfăgărașan și Transalpina. Le-am testat pe traseul Cluj – Sebeș – Novaci – Curtea de Argeș – Cârțișoara.

 Lacul Oașa. Foto: Wilfried Schreiber

Transalpina și-a primit numele de la Carpații Meridionali, denumiți de Emm. de Martonne „Alpii Transilvaniei”. Pe vechiul traseu „Poteca Dracului”, folosit de ciobani și contrabandiști s-a amenajat, în anii interbelici, „Drumul Regelui”, accesibil cu mașini de teren, camioane, motociclete. În perioada 2009 – 2015 a fost amenajată șoseaua actuală, care urmărește valea Sebeșului, cu lacurile ei de baraj – cel mai mare fiind Oașa. Peste pasul Tărtărău se ajunge la Obârșia Lotrului, iar de aici se trece peste al doilea masiv, ca înălțime, din România, Munții Parâng. 

 Panoramă de pe Transalpina spre est. Foto: Wilfried Schreiber

Cea mai mare altitudine se atinge în pasul Urdele, la 2145 m – cu 100 de m peste înălțimea atinsă de Transfăgărașan. De aici, trecându-se peste culmea principală, se deschide o perspectivă largă asupra masivului Parâng și asupra munților din vecinătate. Apoi se coboară prin satul de vacanță Rânca, care se dezvoltă haotic, ajungându-se la Novaci.

Ajuns în Oltenia subcarpatică, am vizitat Peștera Muierilor, Mănăstirea Polovragi, Cheile Oltețului și Mănăstirea Horezu (Hurezi), obiective turistice foarte importante, frumoase, bine întreținute și mult vizitate.

La capătul sudic al Transfăgărașanului se află Curtea de Argeș, cu mănăstirea ei, iar acum și cu locul ultimei odihne a reginei Ana. Refacerea vestitei biserici după incendiile din 1866 și 1867 este o poveste "cu cântec".

 Cascadă văzută de pe Transfăgărășan. Foto: Wilfried Schreiber

Transfăgărășanul a fost construit în perioada 1970 – 1974, ca un proiect de prestigiu al lui N. Ceaușescu, cu o importanță strategică și economică. Urmărește valea Capra, trece sub creasta principală printr-un tunel și coboară pe valea Bâlea. În partea sudică trece pe lângă lacul Vidraru, un alt obiectiv important și curajos  al erei Ceaușescu. Transfăgărașanul este mai spectaculos, atât datorită circurilor și crestelor glaciare mai sălbatice, cascade etc., cât ți prin traseul ales, serpentinele fiind mai puțin abrupte, iar construcțiile de protecție contra avalanșelor de pietre și de zăpadă cresc spectaculozitatea drumului. Chiar dacă nu se ajunge pe creasta principală, totuși priveliștea peisajului alpin și subalpin este superbă.

Wilfried E. Schreiber

Biodiversitatea dintr-o rezervație a pădurii amazoniene

Joi, 2 iunie 2016, de la ora 18, Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” a găzduit ultima conferință din anul universitar 2015-2016 în cadrul Asociației Culturale, Ecologice și Sportive AMEFA. Cu această ocazie, am avut un invitat de excepție, domnul prof. Rákosy László, de la Facultatea de Biologie a Universității ”Babeș-Bolyai”.

Dânsul a avut amabilitatea de a ne prezenta experiența sa spectaculoasă din Amazonia, unde a efectuat o călătorie de studiu în calitatea sa de specialist în ecologie și zoologie. După un zbor lung de la Paris la Lima, capitala statului Peru, a vizitat acest oraș, unde centrul istoric contrastează puternic cu cartierele mărginașe.

 Râul Ucayali. Foto: Rákosy László.

De aici a mers în Machu Picchu, vestit mai ales printre istorici și arheologi, și apoi în bazinul Amazonului, în regiunea râului Ucayali, una din obârșiile fluviului cel mai bogat în ape din lume.

 Jungla ripariană în lungul râului. Foto: Rákosy László.

În această regiune, pe suprafețe întinse, pădurile virgine au fost defrișate, locul lor fiind luat de diferite plantații. Domnul profesor a ajuns într-o rezervație naturală ”privată”, achiziționată de niște cercetărori germani. Aici s-a desfășurat studiul științific, observându-se și analizându-se bogăția neîntrecută și încă intactă a vegetației și faunei amazoniene. Aproape zilnic au fost văzute specii noi.

 Păsări. Foto: Rákosy László.

Anumite pericole se datorează căutătorilor de aur, care poluează apele și dețin arme. Cercetătorii asistă și la o nuntă locală, ceea ce permite contactul cu băștinașii și cu obiceiurile specifice ale acestora. La plecare s-au întâmpinat dificultăți în ceea ce privește transportul materialului colecționat.

 O specie de Lepidoptera. Foto: Rákosy László.

Asistența a fost deosebit de impresionată de expunerea deosebit de interesantă și complexă.

Perspective de dezvoltare durabilă pentru o zonă rurală tradițională din România. Studiu de caz: Munții Apuseni

Joi, 26 mai 2016, Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan” a fost gazda unei conferințe inedite, ”Perspective de dezvoltare durabilă pentru o zonă rurală tradițională din România. Studiu de caz: Munții Apuseni”. A fost de fapt a doua oară când asociația noastră a avut un prezentator din străinătate, dar de data aceasta conferința a fost susținută în limba română de doamna dr. Evelyn Rușdea, de la Universitatea ”Albert-Ludwigs” din Freiburg, Germania, dânsa fiind absolventă a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Specialistă în știința mediului, biologie și geografie, doamna dr. Evelyn Rușdea a făcut o prezentare generală a Munților Apuseni, a caracteristicilor acestora, insistând în mod deosebit asupra specificităților legate de populație, habitat și economia rurală.

Partea a doua a prezentării s-a axat mai mult pe prezentarea ”Proiectului Apuseni”, gestionat de dânsa, în cadrul Universității din Freiburg, în parteneriat cu instituții și autorități locale din România. Proiectul, având la bază unele preocupări privind viața rurală din Munții Apuseni, a fost lansat încă din anii 1990, având de întâmpinat, mai ales la început, reticența localnicilor. După anul 2000 lucrurile au decurs tot mai bine și s-au finalizat cu succes.

Proiectul a avut în centrul său satul Ghețari din comuna Gârda de Sus (județul Alba). Satul nu a fost ales întâmplător, ci s-a ținut cont de prezența în apropierea sa a unui obiectiv turistic deosebit - Peștera Ghețarul de la Scărișoara, precum și a unor arii de roire și pășunat - cum este poiana de la Călineasa. Proiectul a avut în vedere conservarea arhitecturii tradiționale rurale, în contextul apariției unor clădiri noi care nu mai au nimic în comun cu casa tradițională moțească, dar și crearea de locuri de muncă pentru săteni, prin înființarea unui centru de informare turistică. O inițiativă lăudabilă a fost și realizarea unor amenajări pentru prelucrarea primară a unor plante medicinale, în particular arnică (Arnica montana), cu cerere mare pe piața farmaceutică din Occident (îndeosebi în Germania).

Prezentarea a stârnit numeroase discuții și întrebări la final, doamna profesoară Evelyn Rușdea oferind răspunsuri la obiect și având suficientă răbdare pentru toți cei care au dorit să o chestioneze. Proiectul condus de dânsa poate fi considerat ca un model de urmat pentru toți cei care intenționează să elaboreze proiecte asemănătoare.

Vă place Brahms? (partea a II-a)

Joi, 18 mai 2016, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie ”George Vâlsan”, domnul conferențiar Wilfried Schreiber a susținut partea a doua a prezentării despre Johannes Brahms, cu audiție muzicală susținută pe CD și DVD.

Înainte de a compune cele patru simfonii, Brahms a compus numeroase alte lucrări simfonice sau chiar vocal-simfonice. Printre aceste se află primele două lucrări, care s-u audiat cu această ocazie.

Variațiunile pe o temă de J. Haydn op. 56 a, au fost compuse în anul 1873. Această lucrare poartă deja elementele stilistice caracteristice lui Brahms, adică trebuie considerată ca fiind o lucrare de maturitate. Pornind de la o temă a lui Joseph Haydn, „împrumutată” dintr-o serenadă pentru suflători, Brahms a compus opt variațiuni, diferite ca tonalitate, măsură, tempou etc.

Ascultăm Variațiunile în interpretarea Orchestrei Filarmonice din Viena, dirijată de Leonard Bernstein. Pe marele dirijor l-am prezentat deja data trecută. 

Urmează două fragmente – părțile a 4-a și a 5-a din ”Un Recviem German”, op. 45, compus în perioada 1861-1868 și cântat în prima audiție la domul din Bremen în 1868. Nu este un recviem în sens clasic, adică nu respectă părțile componente ale unei slujbe catolice, ca de ex. recviemurile lui Mozart, Verdi etc. Se bazează pe texte în limba germană, extrase din Biblie, texte alese de către Brahms însuși. Pe de altă parte, Brahms renunță la cvartetul de soliști vocali, lucrarea, inițial în 6 părți,  fiind concepută pentri cor, bariton și orchestră. Evenimentul care l-a inspirat a fost moartea marelui compozitor și prieten Robert Schumann. După moartea mamei sale, Brahms mai introduce o parte, a 5-a, pentru sopran solo, cor și orchestră, astfel că în varianta finală este nevoie de doi soliști vocali, lucrarea având 7 părți și o durată de 1 oră și 20 – 30 minute. 

Ascultăm părțile 4 și 5, cele mai lirice, din această lucrare. Interpretează Orchestra Filarmonică din München, corul Bach din același oraș, solistă fiind Arleen Auger. Dirijează Sergiu Celibidache. Vestitul dirijor (și compozitor) român s-a născut în 1912 la Roman. Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial îl prinde la Berlin, ca dirijor la vestita Filarmonica din Berlin, dirijorul principal fiind Wilhelm Furtwängler. Acesta din urmă primind interdicție de a mai dirija în Germania, orchestra a fost preluată temporar de Celibidache, până la instalarea lui Herbert von Karajan.  Apoi Celibidache a dirijat orchestrele radio din Stuttgart și Stockholm, ultima parte a vieții – a murit în 1996 în Franța – petrecând-o în fruntea Orchestrei Filarmonice din München, unul dintre cele mai renumite ansambluri din Germania. Cu toate că a fost împotriva „conservelor muzicale”, adică a înregistrărilor, există multe concerte și chiar repetiții înregistrate și filmate. O caracteristică a interpretărilor sale au fost tempourile foarte rare, ieșind în evidență mai cu seamă la simfoniile de A. Bruckner. 

Dintre cele patru concerte instrumentale, compuse de Brahms, ascultăm vestitul Concert pentru vioară și orchestră în re major, op. 77, compus în anul 1877 și cântat pentru prima dată la 1 ianuarie 1878. Acel concert a fost dirijat de Brahms, solistul fiind vestitul violonist Joseph Joachim, un prieten apropiat a lui Brahms, care l-a și sfătuit în timpul compunerii concertului. Unii dintre critici au considerat că acest concert nu este scris pentru vioară, ci „împotriva viorii”, din cauza dificulăților tehnice și a stiului brahmsian. Astăzi este unul dintre cele mai apreciate și des cântate concerte. 

Concertul are o structură clasică, în trei părți. Prima parte, un Allegro non troppo, este cea mai lungă și cuprinde o cadență – adică o parte, în care solistul cântă o improvizație proprie sau a unui alt violonist (se cântă des cadența lui G. Enescu) pe temele părții. Partea a doua (Adagio) începe printr-o temă foarte cantabilă, expusă de oboi, abia pe urmă ea este preluată și dezvoltată de vioară. Partea a treia (Allegro giocoso, man non troppo vivace) prezintă certe influențe ale muzicii maghiare. 

Concertul va fi interpretat de către Gidon Kremer, Orchestra Filarmonică din Viena, dirijată de Leonard Bernstein. G. Kremer s-a născut la Riga (Letonia) în 1947. A studiat vioara mai întâi la Riga, apoi la Moscova, printre alții cu renumitul David Oistrah. În 1969 câștigă premiul I la Concursul Paganini din Genova, un an mai târziu proba de vioară la concursul Ceaikovski din Moscova. Cu cele două premii I se lansează ca o mare promisiune. În 1980 părăsește definitiv Uniunea Sovietică. Concertează cu mari orchestre și mari dirijori. În anii '70 a concertat și la Cluj, în cadrul unui recital pentru două viori (fără acompaniament, împreună cu soția lui). În 1997 înființează Kremerata Baltica, o orchestră de coarde alcătuită din tineri muzicieni.

Wilfried Eckart Schreiber

Galápagos Islands, the land of the giant tortoises / Insulele Galápagos, tărâmul ţestoaselor uriaşe

O nouă premieră în cadrul conferinţelor organizate de AMEFA s-a înregistrat joi, 21 aprilie 2016, când, de la ora 18, în Amfiteatrul de Geografie "George Vâlsan", am asistat la prima prezentare făcută într-o limbă străină (engleză) şi de către o persoană dintr-o altă ţară, respectiv doamna profesoară Anna Dudek de la Universitatea din Varşovia (Polonia), sosită la Universitatea "Babeş-Bolyai" în cadrul programului ERASMUS, cu o mobilitate de predare. Doamna profesoară, deşi tânără, a dovedit că are deja o vastă experienţă ca şi specialist în problematica parcurilor naturale, călătorind pe toate meridianele globului.

Prezentarea dânsei despre insulele Galápagos a avut atât un caracter ştiinţific, cât şi unul mai puţin formal, cu privire la propriile sale întâmplări în acest arhipelag. Partea ştiinţifică a debutat cu explicarea elementelor de bază: localizarea insulelor, geneza vulcanică a acestora, cadrul fizico-geografic, descoperirea, cartarea, popularea, exploatarea economică şi apartenenţa politică a insulelor. Am aflat că astăzi populaţia este de circa 25000 de locuitori, că majoritatea acestora provin de pe continent, din Ecuador, ţară de care aparţine arhipelagul, şi că în ultimele decenii procesul de imigraţie s-a intensificat şi populaţia a crescut, în special în cele două oraşe, Puerto Ayora (pe insula Santa Cruz) şi Puerto Baquerizo Moreno (pe insula San Cristóbal). Celelalte trei insule populate sunt Isabela, care este totodată şi cea mai mare ca suprafaţă, fiind formată prin comasarea a nu mai puţin de 6 aparate vulcanice, Floreana, cu o interesantă istorie a populării, şi Baltra, o insuliţă la nord de Santa Cruz care găzduieşte principalul aeroport (şi poartă de intrare în arhipelag). În afara acestora există numeroase alte insule, insuliţe, stânci, dar vizitarea lor nu este permisă decât în mod excepţional, în scopuri ştiinţifice sau de cercetare. Cele cinci insule populate sunt însă accesibile tuturor.

Turiştii pot călători între insule cu diferite tipuri de ferry, de la vase mari de croazieră la mici bărcuţe al căror tangaj este greu de suportat pentru călători. Vizitele la siturile turistice sunt permise doar în grupuri mici, şi cu o anumită frecvenţă, bine determinată.

De altfel, insulele sunt parc naţional din 1959 şi orice vizitator trebuie să plătească, de când coboară din avion, taxa aferentă parcului naţional, chiar dacă nici nu intră propriu-zis în parc - ceea ce este destul de greu, având în vedere că acesta cuprinde aproape tot teritoriul, cu excepţia intravilanului localităţilor. Din 1978, întreg arhipelagul este pe lista UNESCO, ca patrimoniu al umanităţii. În consecinţă, există numeroase măsuri restrictive pentru ca populaţia şi turiştii să aibă un impact cât mai redus asupra ecosistemului.

Doamna profesoară a insistat, aşa cum este şi firesc, asupra caracterului excepţional al biodiversităţii din aceste insule, vizitate de Charles Darwin în 1835. Principala atracţie sunt ţestoasele gigantice care, la un moment dat, au fost pe cale de dispariţie. Din păcate, unele specii nu au supravieţuit perioadei în care au fost vânate până la exterminare. Cele rămase sunt în prezent îngrijite în centre speciale, unde li se asigură tot ce le este necesar, şi unde numărul lor a început să crească, ajungând în prezent să-l egaleze pe cel al oamenilor: 25000 de ţestoase, aproximativ.

În afara ţestoaselor, insulele găzduiesc şi o mulţime de alte specii, atât floristice, cât şi faunistice, de excepţie: iguane, foci, pinguini (singurul loc de pe Glob unde aceştia trăiesc în mod natural în emisfera nordică), rechini, balene, diverşi peşti, o mulţime de păsări, inclusiv speciile pe baza cărora Darwin a explicat evoluţia în Originea speciilor.

În final, s-au adresat numeroase întrebări şi s-au purtat discuţii interesante.